Ultimul drum

Se ridică în picioare şi se îndreptă; o clipă rămase locului, privindu-l pe Joe cu atenţie, după care porni pe coridor către lift. O văzu apăsând pe buton şi aşteptând, văzu usile dându-se la o parte, apoi Pat dispăru. Strângând cheia căt îl ţineau puterile, Joe se ridică împleticindu-se, până ajunse într-o poziţie ghemuită; se rezemă clătinandu-se de peretele coridorului, apoi o luă la st’nga şi începu să meargă pas cu pas continuând să se sprijine de perete. Beznă, se gândi. Cordorul este neluminat. Închise ochi, îi deschise, clipi. Transpiraţia de pe faţă încă îl orbea, îl ustura; nu putea spune dacă într-adevăr coridorul era întunecat sau dacă nu cumva vederea lui slăbise.

Până să ajungă la prima uşă, mesul i se transformase în târât; îşi lăsă capul pe spate încercând să distingă numărul camerei. Nu nu-i asta. Continuă să se târască. Când gasi uşa pe care-o căuta, fu nevoit să se ridice în picioare, proptit de perete pentru a băga cheia în broască. Efortul îl dădu gata. Căzu, cu cheia încă în mână; capul i se izb de uşă şi Joe se prăbuşi pe spate, pe mocheta îmbâcsită de praf, mirosind a vechi, a uzat şi a moarte îngheţată.  Nu sunt în stare să intru în cameră, îşi dădu el seama. Nu mă pot ridica. Dar trebuia. Aici, afară, putea fi văzut.

Apucând clanta-buton cu amândoua mâinile, se ridică iarăşi în picioare. Lăsându-se cu toată greutatea corpului pe uşă, pipăi tremurând în căutarea broaştei; aşa, de îndată ce  va răsuci cheia şi uşa se va deschide, va cădea în interior. Şi-atunci, se gândi, dacă voi putea să închid uşa după mine şi să ajung la pat, totul se va termina. Încuietoarea scoase un scrâjnet. Limba de metal se retrase în locaşul ei. În urmatoarea clipă uşa se deschise şi Joe căzu cu faţa înainte şi mâinile întinse. Podeaua părea că se ridică spre el; deosebi modelele de pe covor – spirale şi motive florale, colorate în roşu şi auriu, scoase până la urzeală şi lustruite; culorile se decoloraseră şi în timp ce Joe lovea podeaua, aproape fără durere, îşi spuse: camera asta e foarte veche. În momentul construirii clădirii, probabil c-au folosit drept ascensor o cuşcă deschisă. Aşa că liftul pe care l-am văzut eu, îşi spuse, era cel iniţial. Originalul.

Zăcu o vreme întins pe podea, apoi, ca şi cum l-ar fi chemat cineva, ca şi cum l-ar fi silit să se mişte din loc, tresări. Se ridică în genunchi, îşi puse mâinile în faţă cu palmele desfăcute … mâinile mele, gândi; Dumnezeule, mâini ca de pergament, galbene şi osoase precum târtiţa unui curcan fript. O piele casantă, nu ca pielea de om; vârfuri de pene, de parc-aş fi regresat un milion de ani spre ceva care zboară şi înoată, folosindu-şi pliurile pielii drept pânză. 

Deschizând ochii, căută patul din priviri; se chinui să-l identifice. Zări o fereastră îndepărtată, de mari dimensiuni, lăsând să pătrundă, prin ţesătura perdelelor, o lumină cenusie…O masă de toaletă urâtă cu picioare înalte şi subţiri…Apoi în sfârşit patul – cu tăbliile metalice împodobite cu bile de aramă la capete, îndoit şi asimetric, ca şi cum ani întregi de folosinţă i-ar fi răsucit fieraria şi i-ar fi curbat scheletul din lemn lustruit. Chiar şi aşa, vreau să ajung în el, îşi spuse.  Se îndreptă într-acolo, alunecă şi se târâ mai departe prin cameră. Atunci văzu o persoană aşezată în fotoliu. Stătea acolo, cu faţa la el; un spectator ce nu scosese niciun sunet. [va urma]

P.K. Dick – Ubik

Morala: Moartea nu bate niciodată la uşă.

Facebooktwittergoogle_pluslinkedinmail
iulie 30, 2011

Etichete: , , ,

Te pune pe gânduri?