Aruncarea pisicii. Vechiul sport național

Se spune că greșeala recunoscută este pe jumătate iertată. Ceea ce înseamnă că asumarea unei erori reprezintă un fapt normal, cotidian. Nu știu de ce noi, ca popor am tot luptat să ne împtrivim acestui act normal, dezvoltând în timp un adevărat ritual de eschivă în ceea ce privește asumarea vinei. Nu știu de ce, pentru foarte mulți oameni acceptarea faptului că au greșit a dispărut cu totul din comportament. Nu eu, el, iar dacă nu el, eu sigur nu, poate altcineva, dar nu eu!

Si discutia incepe sa se complice. De ce? Pentru ca trecem de la simplitatea constructiei da, eu am gresit si imi asum acest lucru la povesti nemuritoare tesute pe loc. In functie de imaginatia fiecarui subiect, vina poate ajunge la acuzator, la sistem, la cel mai bun prieten, la superiorii ierarhici sau in ultima instanta la nimeni. Nu este nimeni vinovat da cu mult mai bine in acceptiunea unora, decat eu sunt vinovat. Dar cum s-a ajuns aici? De ce am adus la nivel de arta fuga de raspundere in cazuri evidente de erori personale?

Daca ai probleme cu cardul mergi intr-o sucursala, in mod cert de vina sunt cei din centrala. Daca suni in centrala, primesti garantia ca nu sunt ei de vina, ci ofiterul din sucursala. Daca ii pui pe amandoi la telefon in mod cert vina incepe sa fuga si se abate asupra bancomatului, sau a POS-ului sau pur si simplu a ta, pentru ca nu ai fost in stare sa folosesti cardul asa cum trebuie, la naiba! La furnizorul de internet se intampla la fel. La posta la fel, la operatorul de telefonie la fel, la furnizorul de cablu la fel. La Enel pisica se plimba pana ameteste, in timp ce la magazine garantia nu mai reprezinta o garantie ca aspiratorul tau va mai functiona. Nu e vina lor, e vina celor din service, sau a vanzatorului, sau, cum spuneam, a ta.

Asa de mult ne place sa jucam volei cu pisica si sa o aruncam de la unii la altii! Atat de mult s-a intiparit in comportamentul normal aceasta fuga de raspundere incat in momentul in care intalnesti pe cineva care recunoaste faptul ca a gresit, incepi sa-ti pui intrebari. Dar asta de ce recunoaste? Ah, sigur nu e vina lui si vrea sa ia apararea cuiva important. Dar despre cine este vorba, de ce sa-i ia apararea? Trebuie sa ma zbat sa aflu si sa merg pana in panzele albe. El minte, nu a gresit el, sigur, pentru ca altfel nu recunostea. Ce s-a schimbat in structura moleculara a oamenilor?

Criminalii sunt prinsi la fata locului, cateva cadavre in jurul lor, cutitul  tinut strans in mana intrand si iesind dintr-un corp flasc. Adus in fata camerelor de luat vederi stiti care sunt primele lui cuvinte? Nu stiu de ce am fost adus aici, sunt nevinovat. Are stropi de sange pe fata, a fost vazut si filmat la fata locului, dar nu este vina lui. Exact ca in bancul cu ciobanul. Ioane, tu l-ai omorat pe Gheorghe? Api nu ma, n-am fo  io! Sa vezi ca Gheorghe s-o impiedicat si o cazut cu burta fix in cutitul meu, ma. Dar nu o data, de septe ori!

Morala: Nu este un alt drum mai bun spre adevăr decât greșeala.

Facebooktwittergoogle_pluslinkedinmail
noiembrie 20, 2012

Etichete: , ,
  • Eu, una, sunt constienta de obiceiul acesta prost din comportamentul nostru, si totusi incerc sa ma distantez de la el. In final, nu sunt perfecta, nu intentionez sa devin perfecta, si mi se pare normal sa mai gresesc din cand in cand. Asa ca, de ce nu mi.as asuma vina daca.mi apartine..?

  • Mi se pare interesant cum in timp ce toata lumea eschiveaza de la a-si asuma responsabilitatea/vina, simultan, pentru orice problema se cauta cu inversunare vinovatul (si nu solutia problemei – asta de obicei nici nu se mai cauta). Cred ca al doilea obicei a derivat din primul. Si atunci, ce facem? Avem o problema si in loc sa o rezolvam, cautam sa rastignim vreun vinovat, pe care evident ca nu-l gasim, caci nimeni nu isi asuma responsabilitatea. Si ne invartim in acelasi cerc imbecil la infinit.

    Nu e deloc inteligent…

  • Lasă un răspuns

    Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *