Management şi flori sub unghii

Toate, dar toate firmele mari sau mici vor să meargă bine. Acest mers bine este însă înţeles în moduri diferite, evident. Nu vreau să încep o înşiruire de sfaturi pentru firme sau de motive care ar putea duce pe culmile fericirii o companie pentru că nu le ştiu. Daca reuşita unei firme ar putea fi materializat într-un tort,  reţeta succesului conţine ingrediente diferite pentru fiecare firmă în parte, deşi tortul are acelaşi gust, într-un final. Îţi prezint cateva tipuri de manager, creatie proprie.

Sunt anumite firme care au impresia ca succesul inseamna volum ridicat de vanzari si atat. Ce nu am inteles niciodata este capacitatea oamenilor de a calca pe alti oameni. Nimeni nu s-a nascut manager. Toata lumea pleaca de jos si urca in functie de abilitati sau in functie de conjunctura. Odata ajuns in varful muntelui, nu face altceva decat sa scoata biciul si sa il indoaie pe angajatii aproape de varf, pe cei de la mijlocul lui si cel mai rau pe cei de la poalele muntelui. De ce? Pentru ca succesul inseamna volum de vanzari si atat. Iar angajatii, din punctul lui de vedere, nu au probleme, nu sunt oameni, nu au nevoie de odihna. Au nevoie doar de un bici pe spate. Unul pe minut. Acesta ar fi primul tip de manager: Masochistul.

Altele firme sunt preocupate, pe langa volumul vanzarilor si de timpul liber ar angajatilor. Managerul acestor companii stie el ceva, dar nu stie prea bine. Ce stie el? Stie ca angajatul, din cand in cand, trebuie motivat si in sens pozitiv. Si atunci ii pune la dispozitie ceva. Un abonament la cea mai proasta sala de sport de la periferie. Un bilet la cel mai prost film din ultimul deceniu, o excursie la gradina zoologica in renovare sau un bilet la Antipa, exact in ziua in care Antipa este inchis. Evident, angajatul nu onoreaza cu prezenta nici sala de sport, nici filmul, nici animalele si nici muzeul, prilej pentru manager sa ii scoata ochii. La fel de evidenta este  si promisiunea ferma ca firma nu va mai oferi niciodata angajatilor nimic. Biciul este mult mai bun. Adica eu am cheltuit bani sa-ti dau tie bilet si tu nu vrei? Adica eu sunt bun cu tine si tu iti bati joc de mine? racneste managerul. Ei bine, intoarcem foaia. Acesta ar fi al doilea tip de manager: Perversul.

Desi pare imposibil, sunt si firme preocupate de implicarea angajatilor. Managerul incurajeaza particioparea activa a tuturor angajatilor prin organizarea sedintelor, brainstorming-uri, prezente la workshop-uri sau pur si simplu iesiri la bere. Numai ca odata sadit vlastarul implicarii in angajatii sai, acestia incep sa creada ca sunt importanti in firma. Evident, pasul urmator  inseamna propuneri din partea lor catre management. Pasul final:   materializarea propunerilor angajatilor. Lucru suficient de firesc incat sa nu supere pe nimeni. Dar hei, cine este angajatul sa ridice asemenea pretentii? Si atunci se intampla inevitabilul: managerul constientizeaza pericolul implicarii angajatilor si interzice orice forma de idee venita din partea angajatilor de rand. Se incepe prin cresterea target-urilor odata cu scaderea bonusurilor si se termina prin inasprirea penalizarilor. Angajatii vor intra intr-o stare latenta de nepasare gen cainii latra, ursul merge, timp in care managerul se intreaba de ce nu sunt implicati angajatii sai. Al treilea: Seducatorul.

Unele firme sunt preocupate si de imaginea managementului in fata angajatilor. Pe langa volumul ridicat de vanzari. Managerul opteaza pentru unul sau doi angajati de rand care sa il tina la curent cu tot ce misca in firma. Activitate rasplatita cu hlizeala la glume proaste, cu iesiri in cerc restrans in oras si evident cu avansari pe criterii subiective. Pardon, obiective, ce naiba. Ce il intereseaza cel mai mult pe manager nu este comunicarea pe verticala, ci exclusiv modul in care angajatii sai il privesc. In momentul in care afla ca toata firma il crede un dobitoc incepe sa constientizeze nevoia schimbarii. Si atunci toate sedintele devin monolog, in toate propozitiile lui „noi” devine „eu”, iar argumentele lui cele mai solide devin „pentru ca asa spun/fac eu”.  „Firma te va rasplati” devine „Iti voi da eu”. Mi se pare firesc, doar are de construit o imagine. Al patrulea: Narcisistul.

In fine, sunt firme pentru care parerea angajatilor nu conteaza niciodata. Un astfel de manager nu ar recunoaste niciodata ca el este Guru Afacerilor, dar o stie, o constientizeaza. Mi se pare insa nostim momentul in care obiectiv vorbind, angajatul are dreptate, toti colegii lui o stiu, doar ca managerul este de alta parere. De fapt si el stie ca angajatul are dreptate, dar natura firii lui nu ii permite sa faca acest sacrilegiu, sa ii dea dreptate angajatului. In cele mai bune cazuri face o promisiune niciodata respectata:  mda, bine, mai vedem. Este exact ca in fotbal. Este penalty clar, a vazut toata lumea, dar nu a fluierat arbitrul. Tipul acesta de manager, dupa ce paraseste firma intr-un final, ori pleaca la capsuni in Spania ca nu-l vrea nimeni, ori isi deschide florarie. Ultimul tip: Pedofilul.

Morala: Ştiu că sunt prost, dar când mă uit în jur prind curaj.

Facebooktwittergoogle_pluslinkedinmail
octombrie 17, 2012

Etichete: , , , , ,
    • Este mai mult sau mai putin adevarat. Dar da-mi voie sa te intreb. Daca tu, patron fiind, dai niste bani unor angajati, de ce nu ii lasi sa-si faca treaba. Daca le stii tu pe toate, de ce mai risipesti bani pe angajati. Fa-le tu pe toate…daca esti cel mai priceput in TOATE domeniile. NU?

  • Lasă un răspuns

    Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *