Când încă nu sorbisem lacrimi din cupa vieţii

Erau nişte vremuri. Apuse de foarte mult timp. Se spune că oamenii, cu cât înaintează mai mult în vârstă, cu atât mai des vorbesc despre tinereţe sau despre copilărie. Nu cred că este cazul meu şi nici al tău, cititorule. Noi suntem tineri, mai avem multe de trăit. Probabil de încă două ori viaţa pe care am trăit-o până acum. Sau chiar mai mult. Sau mai puţin, dar nu contează. Deşi nu am nici perciunii suri, nici riduri, îmi permit să împărtăşesc cu tine trăirile din vremea apusă. Copilăria.

Cititorule, noi stim ca cine nu a fost indragostit la gradinita inseamna ca nu este om. Iti amintesti cum era? Da, stiu ca aveam doar 4 sau 5 ani, dar eu imi amintesc si acum. Nu neaparat nume, nici locuri, fete sau ceva palpabil. Nu! Imi amintesc sentimentul. Trairea. Evident, sentimentele traite la vremea respectiva reprezinta practic o umbra a ceea ce am descoperit ulterior ca inseamna sa iubesti.  Tu-ti amintesti sa fi iubit in „cei sapte ani de-acasa” ? Cum era? Era ciudat, dar era frumos. In mare, cam ca in prezent…Proportiile erau diferite.

Ai avut timp sa cugeti asupra copilariei pana acum? Eu ma declar fascinat de acea perioada. Amintirile nu sunt legate, insa de fiecare data cand ma gandesc la o anumita perioada, parca descopar noi si noi amintiri. De cele mai multe ori rad, pentru ca cele mai multe sunt de ras. Dar sunt frumoase. Uneori rememorez „problemele” pe care le avea atunci. Acum chiar rad, pentru ca orice problema aveam atunci, transpusa in prezent ar reprezenta ceva mai usor decat o joaca. Problemele constau in alcatuirea echipelor la jocuri, pierderea unui meci de fotbal, faptul ca nu te alegea nimeni cand „se numara” pentru „v-ati ascunselea”, pretul prea mare pentru dischetele cu jocuri, dorintele nesatisfacute in ceea ce priveste masinutele cu telecomanda si asa mai departe.

Uneori am impresia ca experimentez amintiri de pe vremea cand aveam doar doi ani. Sau poate trei. Nu stiu daca este ceva comun. Dar stiu ca ma bucur. Mi se pare genial. Am auzit cazuri, mai mult sau mai putin dovedite, in care oamenii au amintiri inca de pe vremea in care nu se nascusera. Practic amintiri traite de mamele lor. Nu am cum sa resping ideea, desi nu stiu in ce procent poate fi dovedita ipoteza asta. Care sunt cele mai vechi amintiri ale tale? [Dacă e Joi e voie bună, e cea mai scurtă zi!]

Morala: Mici, dar cu suflet mare. Cât o zi de post.

Facebooktwittergoogle_pluslinkedinmail
aprilie 12, 2012

Etichete: , ,
  • Frumos scrii, Razvan :)
    In cele mai multe cazuri, oamenii nu isi pot aminti evenimente din primii 2-3 ani de viata. E asa-numita ,,amnezie a copilariei”. Are explicatii neurologice (hipocamp imatur, sistem nervos care nu poate inca sa codifice informatia etc).
    Cu toate astea, am cateva amintiri din acei primi ani de viata. Putine, dar le am. Sunt ca niste flash-uri, cateva imagini ce se succed intr-o anumita ordine si a caror semnificatie am aflat-o abia prin adolescenta.
    De ex., imi amintesc ca obisnuiam sa tin un bebe in brate si sa ii cant, imediat dupa e o imagine stresanta cu multe picioare de adulti care se agita si umbla de ici-colo, o matusa care plange (ii priveam de jos, eram pitica) si imi suna in urechi numele ,,Lavinia”. In urma cu ceva ani, vorbind cu bunica, am aflat ca Lavinia era verisoara mea (bebelu) si ca a murit in perioada respectiva (probabil imi amintesc ziua in care au dus-o la spital, era multa lume prin casa).
    E ciudat ca am pastrat amintirea asta, desi nu am inteles atunci mare lucru din ce se intampla in jurul meu.

    Memoria e o chestie interesanta, si da, apeland la ea putem descoperi noi si noi amintiri. Unele sunt atat de adanc ingropate, incat atunci cand ies la suprafata stam bulversati si nu suntem convinsi ca am trait aievea momentele respective.
    Ce e si mai interesant e ca ne putem crea amintiri noi. Si atunci, care o fi trecutul nostru? Ce am trait cu adevarat, sau ce ne amintim ca am trait? :)

  • O, dar foarte buna intrebarea ta :)
    Este demonstrat oarecum, faptul ca omul este cu putin mai mult decat suma amintirilor sale. Dar nu cu mult, cu foarte putin mai mult.
    Si eu am amintiri de la doi ani. Unele sunt chiar foarte foarte vii. Desi asa cum ai spus, in general oamenii nu-si amintesc perioada aceea din motive bine trasate stiintific, exista si exceptii, ca intotdeauna.

    Memoria este o chestiune data dracului!

  • Desi nu sunt nici eu inaintata in varsta, e adevarat ca imi amintesc, din ce in ce mai des, si din ce in ce mai nostalgica, de copilarie. Si oricare mi-ar fi starea, oricat de proasta, amintindu-mi de vremurile acelea frumoase, orice urma de tristete dispare.. Stiu ca suna ciudat sa spun asta la 20-si-putini ani, dar parca „pe vremea noastra” era mult mai frumos, am avut cu adevarat copilarie. Astazi…cati copii mai joaca „tarile”, „ascunsa”, „urmarita”, eu nu am vazut nici macar un om de zapada in orasul meu iarna trecuta. Dar aud in fiecare zi copii care isi povestesc despre ultimul nivel de care au trecut la vreun joc pe calculator, sau despre „ce taste trebuie sa apesi ca sa obtii nu-stiu-ce arme la Counter.. Ma bucur ca am intrat pe blogul tau, m-am inveselit :)

  • Te pune pe gânduri?

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.