Şi se întoarse. Când intră în hol rămase ţintuit locului. Într-un fotoliu stătea Cora Petraşnicu şi pe un scaun, în faţa ei, Lazarovici, care vorbea cu ea. Ceilalţi ascultau în tăcere, împrăştiaţi pe scaune, întorşi cu faţa spre cei doi. Ochii lui Dan Lazarovici stăteau ficşi, fără să clipească, îndreptaţi asupra fetei. Lui Ştefan i se păru că erau parcă gata să-i sară din orbite. Se aşeză încet, curios, cât mai aproape…Ce se întâmplase? Ştefan, care nu ştia nimic, îl întrebă în şoaptă pe Adrian Popescu: ce era, de ce leşinase fata ? I se făcuse rău? Delirul.
– Cora, zise Lazarovici, daca nu faci un efort sa ne auzi, te trezesc…Fa un efort…Suntem impreuna, stam de vorba si avem puterea sa vedem si sa auzim lucruri pe care in stare de trezire nu le vedem si nu le auzim niciodata. Tu ai vrut, de atata vreme mi-ai zis ca nu crezi si sa incerc si cu tine. Poftim! Ti-am facut pe plac, da un semn ca ma auzi!
Fata, cu ochii inchisi, gemu. Era ca un semnal de suferinta.
– Sa stii ca nu-mi e cu nimic mai usor decat sa pun mana pe bratul tau si sa te trezesc. Dar ar fi mai interesant sa calatorim putin impreuna, am vedea si am auzi lucruri fascinante, pe care muritorii de rand nu le pot auzi si vedea. Vrei? Da? Da un semn!
Fata gemu din nou, nimic nu arata ca totul nu era decat o comedie. Stefan intelese: acest domn era un hipnotizator. Ochiul crescut nu clipea.
– Da, te aud, sopti deodata fata.
– Da, dar de ce asa de greu!? Se poate? Unde ai fost?
– Aici am fost…
– Nu, n-ai fost aici, ai fost departe, in India, cu o mie de ani inainte de Cristors. Sa ne intoarcem acolo.
– Da, zice fata, ce frumos e, vad elefanti multi…este o armata, exclama ea nedumerita.
– Ei, spune-mi ce vezi…
– Este un razboi…
– Da, bine, razboi e si la noi. Unde iti merge gandul? Sa nu-mi vorbesti de razboiul de la noi…E un razboi acolo?
– Da, niste oameni forfotesc in jurul unui fel de cal troian. Dar u e cal, e un proiectil…Soarele straluceste pe cer…Armatele coboara un deal, precedate de elefanti care duc in spinare razboinici cu turbane in jurul capului…In padurea vecinamisuna altii…Proiectilul…Delirul.
Fata gemu din nou, Lazarovici ii lua mana:
– Nu te nelinisti, spune ce vezi!
– S-a lasat intunericul! striga fata. Proiectilul e in cer, a fost lansat, urca in flacari…Bate vantul…Sufla…Indoaie copacii…Norii s-au inrosit, ploua cu sange…Soarele se invarteste pe cer…Apa fierbe, pestii din ea sunt fierti.
– Perfect, zice hipnotizatorul, putem sa-i mancam gata fierti, rasol…
– Elefantii cad din cer, continua fata, altii alearga de colo-colo chihaind de groaza in padurea aprinsa de flacari…cai si carute zac in toate partile…calcinati. Mii de carute zboara prin aer si cad pe jos din toate partile…E intuneric mare si bat vanturi inghetate…La orizont se face lumina.
Corpul fetei sufera in fiinta lui, miscarile ii erau insa stapanite, nu parasea fotoliul, nu dadea din picioare sau din brate. Statea linistita, din gat doar ii ieseau implorari inconstiente adresate omului care o ghida in acele adancuri insondabile si o facea sa vada acel spectacol terifiant. Delirul.
– Cora, zise Dan Lazarovici, e inseamna asta? Spune exact ce s-a intamplat, unde esti si ce vezi.
– Sunt in India, cu o mie de ani inainte de Cristos.
– Mai traieste cineva din ce vezi?
– Da, zise fata, zeii s-au adunat deasupra armatelor si sunt apucati de groaza vazand cum se prabusesc puterile universului. [va urma]
M. Preda – Delirul
Morala: Viața bate filmul.
