Katzenbach – Povestea unui nebun

Este 00:02. Vecina de sub mine e surdă. Asta am aflat ulterior. Mi-a certificat un vecin. Îl cred, pentru că aşa cum mi-a zis el, mai are grijă de ea din când în când. Vecina mea este surdă (certificat!). Asa că ţine volumul televizorului la maximum. Imaginează-ţi că încerci să citeşti o carte. În acelaşi timp muzica şi împuşcăturile, urletele şi dialogurile desluşite în puterea nopţii încep să îţi capteze atenţia. Iar tu continui să citeşti, de parcă tot ceea ce citeşti se întâmplă în filmul rulat la televizorul vecinei. Se aude perfect povestea unui nebun:

Poate ca tot ceea ce a pus in miscare evenimentele din zona aceea, demult, cand eram tanar si cu adevarat nebun, a fost ceva cu mult mai neimportant sau mai greu de descris, ca un fel de gelozie ascunsa sau ca o nevazuta manie. Sau ceva mai mare si mai zgomotos cum ar fi pozitia stelelor pe cer sau forta valurilor oceanului si rotirea inexorabila a Pamantului. Ceea ce stiu cu adevarat este ca au murit oameni iar eu am fost un copil norocos care nu a facut parte dintre acestia. A fost una dintre ultimele observatii pe care le-au facut vocile mele. Inainte de a disparea cu totul in povestea unui nebun.

In schimb acum am in locul cuvintelor lor soptite medicamente care sa le amuteasca. O data pe zi iau docil, un medicament cu efect asupra psihicului, o pastila albastra de forma ovala, ca un ou, care imi usuca gura asa de tare incat, atunci cand vorbesc, vocea mea suna suieratoarea ca a unui batran care a fumat prea mult. Sau ca a unuia care a dezertat din Legiuneea Straina, a traversat Sahara si cerseste un pahar de apa. Apoi urmeaza o pastila cu gust scarbos si amar, menita sa ridice moralul si sa combata depresiile negre, sinucigase, in care imi tot spune asistenta sociala ca e posibil sa cad in orice moment, indiferent de felul cum ma simt de fapt.

[Publicitate – Farmacia inimii, CATENA!]

Sa fiu sincer, cred ca as putea sa intru in cabinetul ei si sa bat din calcaie de bucurie si exaltare fata de cursul pozitiv pe care l-a luat viata mea, iar ea tot m-ar intreba daca mi-am luat dozele zilnice de medicamente. Pilula asta fara suflet ma constipa si ma baloneaza, ma face sa retin apa ca si cum as avea un garou strans puternic in jurul mijlocului. Asa ca trebuie sa iau un diuretic si apoi un laxativ ca sa scap de aceste simptome. Desigur, medicamentul diuretic imi da o migrena groaznica de parca m-ar lovi cineva cu ciocanul in frunte cu cruzime. Asa ca iau calmante pe baza de codeina pentru a scapa de acest efect secundar si in acelasi timp fug la toaleta pentrua scapa de celalalt efect secundar; povestea unui nebun.

La fiecare doua saptamani fac o injectie cu un puternic agent antipsihotic. Ma duc la clinica locala si imi dau pantalonii jos, iar asistenta de acolo zambeste mereu in absolut acelasi fel si ma intreaba mereu cu exact acelasi ton cum ma simmt astazi. la care eu ii raspund „Bine” chiar daca nu este mereu adevarat. Imi este foarte clar, chiar si in confuzia creata de nebunie, cinism si medicamente, ca de fapt nu-i pasa deloc daca mi-e bine sau nu dar crede ca este treaba ei sa se asigure – povestea unui nebun.

[Publicitate – Eram pregatiti sa ne dam in carusel, cand, DUREREA si FEBRA cea rea…]

Problema e ca antipsihoticul provoaca o usoara pareza a mainilor, facandu-le sa tremure de parca as fi un platitor de taxe necinstit, care se confrunta cu un contabil de la fisc. Imi mai face si colturile gurii sa tremure usor, asa ca trebuie sa iau un relaxant muscular, pentru ca fata mea sa nu inghete intr-o masca de speriat vecinii. Si tot amestecul asta mi se invarte prin vene vrand-nevrand, luand cu asalt organe nevinovate si probabil complet ametite, in intentia de a calma impulsurile electrice iresponsabile care imi trosnesc prin creier ca niste adolescenti neascultatori si obraznici.

J. Katzenbach – Povestea unui nebun

Morala: Medicamentele nu sunt niciodată suficiente.