Coelho – Alchimistul – Narcisismul şi sinceritatea

Este 23:21. Vecina de sub mine e surdă. Aşa că ţine volumul televizorului la maximum. Imaginează-ţi că încerci să citeşti o carte. În acelaşi timp muzica şi împuşcăturile, urletele şi dialogurile desluşite în puterea nopţii încep să îţi capteze atenţia. Iar tu continui să citeşti, de parcă tot ceea ce citeşti se întâmplă în filmul rulat la televizorul vecinei. Se aude perfect vocea povestitorului, se aude perfect orice dialog. Alchimistul.

Alchimistul cunostea legenda lui Narcis, frumosul baiat care-si contempla zilnic frumusetea intr-un lac. Era atat de fascinat de el insusi, ca intr-o buna zi a cazut in lac si a murit inecat. In locul acela a aparut o floare care s-a numit narcisa. Dar nu asa se incheie povestea. Se spune ca atunci cand a murit Narcis, au venit zeitele izvoarelor si ale padurii si au vazut lacul transformat dintr-unul cu apa dulce, intr-un ulcior cu lacrimi sarate.

– De ce plangi? au intrebat zeitele.

– Plang pentru Narcis, raspunse lacul.

– Ah, nu-i de mirare ca plangi pentru Narcis, continuara ele. La urma urmelor, desi noi am alergat mereu dupa el prin padure, tu erai singurul care puteai sa-i contempli de aproape frumusetea.

– Dar Narcis era frumos? intreaba lacul.

– Cine altul poate sti mai bine decat tine? raspunsera surprinse zeitele. La urma urmelor, doar pe marginile tale se apleca el in fiecare zi.

Lacul ramase tacut o vreme. Intr-un tarziu, zise:

– Il plang pe Narcis, dar niciodata n-am stiut ca el era frumos. Il plang pe Narcis pentru ca de fiecare data cand se apleca deasupra apelor mele, eu puteam sa vad reflectata, in fundul ochilor lui, propria-mi frumusete.

[P. Coelho – Alchimistul]

Morala: Există o doză de narcisism în fiecare.