Omul este singura ființă vie capabilă să traseze o linie dreaptă. Probabil nu este singura entitate capabilă să gândească. Nu este singura care-și conștientizează existența, dar pare a fi singura care înțelege faptul că poate deforma realitatea în mod voit astfel încât să câștige ceva de pe urma acestei acțiuni. Sau mai rău, cei din jurul ei să piardă ceva. Sau să-și facă o parere eronată despre ea. De ce simte omul nevoia de a deforma realitatea prin minciună?
Când eram copii le povesteam prietenilor fel și fel de lucruri. Și ei îmi povesteau fel și fel de lucruri. Vorbesc despre perioada celor șapte ani de-acasă. Eu în perioada asta am auzit foarte multe chestii ieșite din comun. Un vecin avea un unchi într-o zonă de munte. Acest unchi al său găsise într-o grotă o statuie cu Mihai Viteazul. Da, da! Și stai să vezi că acest nene despre care am aflat ulterior că fusese Domnitor al Țării Românești era pe cal. Unchiul găsise această minunăție într-o peștera, iar statuia era de cristal. Aceasta era realitatea uni vecin care nu avea mai mult de cinci ani. Era modalitatea lui de a argumenta faptul că unchiul său era foarte bogat.
Un alt vecin, cu câțiva ani la mare, ne povestea că a construit o casă în copac împreună cu tatăl său, la bunici. Dându-și probabil seama că aspectul nu este atât de imposibil (de ireal) a continuat țesătura dezvăluindu-ne că tot din lemn, tatăl său i-a construit și o mașină. Cu roți. Care mergeau. Adică mașina funcționa, dar nu pe distanțe lungi, cum relata el. Reține, în 1990-1991 mașinuțele de mari dimensiuni care să funționeze independent nu existau nici măcar în vise. Ele au apărut mult mai târziu. Ei bine vecinul meu avea una. Aceasta era realitatea unui alt vecin care nu avea mai mult de șapte ani. Era maniera lui de ne convinge că el este bogat; sufletește. De ce?
De ce un altul ne-a argumentat că teoria ziarului pe apă este falsă? Conform teoriei, a intinde un ziar pe apă și a sări pe el în apă adâncă echivalează cu a te lovi de ciment. Vecinul ne-a argumentat că a efectuat experimentul în cadă. A întins un ziar frumos peste apa din cada plină, și-a introdus picioarele pe geamul care dădea în balcon și a executat o săritură în cap. Evident, nu eram copii proști și i-am spus imediat că nu îl credem. Motivul? Nu avea cum să-și țină echilibrul pe geam. El ne-a demontat susținând că avea echilibru, pentru că se ținea cu mâna stângă de firele de la bec. Câtă vreme nu avea lustră în baie, folosea o veioză din aceea cu pălărioară neagră. Firele erau așadar libere; s-a ținut de ele! Aceasta era realitatea altui vecin care dorea să ne arate că el este curajos; în speță, bogat.
De ce simte omul nevoia să facă asta încă dinainte să învețe să scrie? Ce înseamnă acțiunea din spatele termenului minciună? [Dacă e Joi, e voie bună, e cea mai scurtă zi!]
Morala: Minciuna are potențíal de amuzament.
In mod cert, si a mai avut cateva sf-uri interesante :)
Exista mai multe tipuri de minciuna, de asemenea, minciunile copiilor de multe ori difera de cele ale adultilor. Imi amintesc si eu povestile SF pe care le ascultam in fata blocului cand eram mica. Mai tarziu lucrurile s-au complicat. Uneori mintim pentru a „salva” situatia, alteori pentru ca ne e rusine de cine suntem si alegem sa parem altcineva.
Daca ar fi sa analizam toate posibilitatile in care se manifesta fenomenul, ne-ar prinde Epoca de aur :)
Si nu cred ca terminam. Salvarea situatiei :) asta este o portita pe care mintea omului a vopsit-o-n auriu si a cinstit-o de-a lungul timpului. Dar tot minciuna se cheama :) Indiferent de culoarea sau mirosul ei.
Minciuna e o ramura a Imaginatiei :) Faptul ca putem, ca fiinte, sa trecem dincolo de realitatea imediata si de concret, sa trecem inspre ,,lumea ideilor”, sa ne reprezentam lumea (nu realitatea neaparat) in plan mintal e o chestie extraordinara si ne conduce inspre evolutie. Daca e sa o duc inspre extreme, as zice ca orice idee inventiva, este, in prima faza – o ,,minciuna” – deoarece nu ilustreaza realitatea, nu exista (inca).
Stiu ca pana la varsta de 6 ani aprox, minciunile copiilor sunt o dovada a faptului ca imaginatia lor functioneaza. Unii autori sugereaza ca nici nu ar trebui catalogate ca ,,minciuni”. Ca tot aminteam de inhibitie cand am vorbit de genii, multi copii, la varstele mici, nu isi pot inhiba imaginatia eficient. Faptul ca isi imagineaza ceva, poate fi foarte real pentru ei sau, dimpotriva, sa fie constienti ca nu e real ceea ce gandesc ei, dar sa nu poata inhiba acele ganduri sufiecient de mult pentru a separa imaginarul de real.
Daca insa, pe masura ce cresc, aceste functii inhibitorii nu se dezvolta totusi, apare minciuna ca si constanta in comportament (e nevoie si de ajutorul si indrumarea adultilor aici, iar modul in care reactioneaza ei la minciunile copiilor – caci de multe ori, copii obtin recompense/favoruri daca mint si deformeaza realitatea, e important).
Se poate da chiar in minciuna patologica. Iar imaginatia nu mai e acel ceva ,,extraordinar” care duce umanitatea inspre evolutie, ci se rezuma la minciuna ca si comportament invatat pentru a duce individul inspre beneficii personale.
Da, minciuna, ca act creator, imaginar, poate fi privita ca ceva pozitiv, la urma urmei. Exemplul cel mai bun consta in marile inventii. Importanta este, zic eu, pelicula subtire care se afla intre creatie si modalitate de a castiga mintintind.
Cert este ca toti oamenii o fac. Si daca o fac inseamna ca este intentionat. Nu este un reflex, decat in cazuri extreme.