Frica este o stare de neliniște provocată de un eveniment real sau imaginar. Frica este ceva anormal, este un dezechilibru, o tulburare. Ea poate conduce la acțiuni salvatoare sau poate crea blocaje. Unii oameni pot stăpâni foarte bine frica, alții nu o pot controla deloc. Se spune că cele mai multe cauze ale temerilor vin din copilărie. Cauze pe care le purtăm cu noi toată viața, uneori. Pe lângă evenimentele reale sau imaginare care ne provoacă frica, știm că există și oameni care ne-o pot provoaca. Ce ne face să ne temem, ce ne inficoșează?
Părinții inventează fel și fel de amenințări pentru copiii lor. Nu te duce într-un loc întunecat pentru că va ieși babaul de acolo și te va mânca. Nu sta în locuri înguste pentru că te vei sufoca. Nu fii neastâmpărat că vor veni țiganii și te vor băga într-un sac. Nu te urca pe bloc pentru că te va lua amețeala și vei cădea. Nu băga mâna în nas pentru că o să-ți crească un nas de vrăjitoare. Nu vorbi cu necunoscuții pentru că necunoscuții sunt oameni răi. Nu te îndepărta de casă pentru că te vei rătăci. Astea sunt poate cele mai răspândite amenințări mai mult sau mai puțin reale. Copiii le asimilează ca atare, iar unele dintre ele rămân tatuate pe creier.
Am prieteni care au schimbat buletinul de două ori deja și care au frică de întuneric. Considerăm frica de întuneric ceva pueril, însă necunoscutul are un impact diferit de la om la om. Alții au frică de înălțime. Dar cât este realitate și cât este copilărie? Locurile înguste fac frunțile multora să fie ude. Oare locurile înguste facilitează sufocarea, sau este doar frica din copilărie, adânc înrădăcinată în mințile noastre? Teama de țiganii care vin și te bagă în sac este reală sau este doar ecoul amenințării din copilărie? Greu de spus.
Și oamenii provoacă frica. Frica de învățătoare sau de un anumit profesor generează ură. În momentul în care fostul copil, actualul adult, va întâlni un om care-i va aduce aminte de profesorul lui, îl va urî. Va pune un zid imens între sine și respectivul. Chiar dacă necunoscutul nu are nicio vină. Un copil terorizat va urî toată viața oamenii pe care el îi găsește la fel ca profesorul din trecut. Pentru că simte frica. La fel se întâmplă și cu relațiile dintre bărbați și femei. La fel se întâmplă și cu relațiile dintre angajați și angajatori și cu relațiile dintre oameni în general. Teama față de anumite tipologii umane o resimțim toată viața. Unii mai mult, alții mai puțin.
Frica este o întrebare la care nu avem răspuns.
Eseurile preferate pot fi ascultate și pe Youtube. Abonează-te acum la canalul IanCunoaștere!
Share
Pornind de la concluzia de final, anume că, frica este o întrebare la ca nu avem răspuns, aş zice că în general, ne temem (mai mult sau mai puţin) de necunoscut, tocmai pentru că nu-i cunoaştem finalitatea, pentru că nu ştim dacă efectul asupra noastră va fi benefic sau dimpotrivă. Poate din această cauză suntem oarecum neliniştiţi înaintea unor evenimente importante, ne temem (de pildă) să nu „dăm cu băţul în baltă” tocmai într-un moment crucial pentru viitorul nostru. Sigur, aşa cum spuneai, unii reuşesc să „gestioneze” sentimentul, alţii se blochează pur şi simplu, şi poate din acest motiv se spune că n-ar trebui să ne temem decât de frică, căci de cele mai multe ori este un duşman (deşi există cazuri în care tocmai frica ne mai şi păzeşte).
Interesant este faptul ca ne temem de frica. Nu de evenimente ci de sentimentul de frica :)
Eu am cunoscut oameni care pur si simplu iubesc necunoscutul in toate formele sale. Vorbeam in urma cu cateva luni cu civeva aici pe blog despre neofilie. Boala de care sufera cei care sunt insetati mereu de nou si de noutate. Adica de necunoscut.
Ne temem de foarte multe lucruri, e drept. Interesant este sa cautam cauza fricii. Sunt convins ca eliminarea cauzei este cu mult mai facila ca eliminarea efectului.
Multe frici vin din copilarie. Ma numar printre oamenii carora le este frica atat de intuneric, cat de inaltime. Si, mai nou, vad ca orice zgomot mai mult sau mai putin puternic, la care ma astept sau nu, ma face sa tresar. Nu stiu de ce, asta se intampla de cateva luni.
Felicitari pentru articol!
Eu ma numar printre cei cu frica de spatii inguste. Sau teama, sau reticenta. Dar nu mi-a fost niciodata teama de intuneric si iubesc inaltimile :)
Multumesc!
Se spune ca oamenii se tem de schimbare mai mult decat de moarte. Eu una, nu ma tem nici de una, nici de alta. Dar mi-e teribil de frica de cutremure. Am convingerea ca o sa si mor intr-un cutremur, habar n-am de unde pana unde. Mi-e frica de poduri. Nu suport sa traversez un pod, poate pentru ca nu stiu sa inot. Iubesc apa, dar sa nu fiu pe ea sau deasupra ei. Nici inaltimile nu-mi plac prea tare. Totusi, in avion imi place de mor, chiar daca e deasupra oceanului. Mi-a fost teama si de spatii inguste dar a disparut de la sine, dupa ce am lucrat cateva luni intr-o institutie unde era musai sa ma vantur cu liftul toata ziua, ca pe scari nu as mai fi terminat niciodata treaba. Eram atat de ocupata ca nu mai aveam timp sa ma gandesc ca mi-e frica de spatii inguste:)))
Lavinia, ce de frici ai.
Suna dubios dar mie cutremurele imi plac. M-am bucurat de fiecare data cand am simtit unul. Suna usor inconstient, dar imi plac.
Sa stii ca liftul nu este un spatiu ingus. Desi sunt niste lifturi foarte dubioase in blocurile vechi. Foarte vechi. Alea sunt spatii inguste.
:)
Mie mi-a frică de parlamentari…
Si asta este o frica interesanta. Si nedeprinsa din copilarie, cert :)
Frica e normală, de fapt, atât timp cât e justificată (în contextul actual, nu ținând cont de trecut..) și își menține rolul de a te ține în siguranță, de a te feri de eventuale pericole.
Însă există o linie subțire între o frică normală și una patologică. Eu sunt anxioasă. Nu am fobii specifice (fricile de înălțime, spații înguste etc), ci anxietate generalizată (cu atacuri de panică, uneori).
E deja o problemă când nici măcar nu există un stimul real care poate să îți facă rău, și tu deja, doar gândindu-te la ceva, începi să ai reacții anxioase. Unii spun că e o dereglare la nivelul proceselor mentale și neuropsihice de tipul reacțiilor „fight or flight”, care sunt moderate de o formațiune din creier. Însă dereglarea asta cred și eu, la fel ca tine, că este influențată într-o destul de mare măsură de experiențele timpurii, din copilărie, când încă nu știm cum să facem față unor sentimente puternice precum teama (care, de altfel, e normală în multe situații, problema fiind faptul că nu știm și nu ne învață nimeni să o gestionăm, ci dimpotrivă, adulții tind să ne-o amplifice cu tot felul de amenințări…).
Cred cel și cel mai frică mi-e de mine. Sunt singura care poate să îmi facă rău, cu adevărat.
Curios. Mie nu mi-a fost frica de mine niciodata. Ori nu imi amintesc. Dar daca nu imi amintesc inseamna ca nu conteaza :)
Frica sau teama fara stimul real deja ma duce cu gandu la probleme grave. Din punctul meu de vedere, diferenta dintre unul care vele monstri si unul care resimte frica sau teama atunci cand nu ar trebui (obiectiv), este nula :)
Frica…de fiecare data cand pronunt cuvantul sau ma gandesc mai deep asupra sentimentului, parca mai vag mi se pare. Nu o pot defini in cuvinte cum nici nu pot spune concret care-mi sunt temerile cele mai mari.
Obisnuiesc sa cred ca sufletul nostru e lumina din lumina creatorului…Ador noptile de vara cu cantec de privighetori, in care cand eram copil nu dormeam, ci impreuna cu vecini ,vecine , nascoceam piese de teatru…si acum ma incanta parfumul lor, dar nu vreau sa mi imaginez o lume cu lumina artificiala, pt mine e un scenariu horror.
Ioan, cuvintele tale sunt Lumina.
Atat!
Multumesc Razvan !