Conceptul „Eu am” s-a transformat radical de-a lungul istoriei, reflectând activ schimbările sociale, economice și tehnologice. În societățile primitive, posesia era limitată la nevoile de supraviețuire. În lumea modernă a consumerismului – înțelegerea avuției s-a modificat simțitor și amprentează constant felul nostru de a fi.
Deși deținerea oricărui bun este formalizată prin acte și legi, semnificația profundă a posesiei se înrădăcinează adânc în psihologia umană, în relația noastră cu lumea și mai ales cu noi înșine. De ce? Pentru că atunci când spunem că avem ceva, asumăm o legătură directă și personală cu acel ceva. Iar aceste legături create de conceptul „Eu am” sunt atât de puternice, încât ne modelează viețile până la cele mai fine aspecte.
Ce înseamnă „a avea?”
Dincolo de actul legal, atunci când credem că avem ceva – orice, declanșăm un întreg mecanism emoțional, foarte complex. Mecanismul ăsta amprentează cea mai mare parte a alegerilor noastre și a modului în care ne raportăm la tot ce ne înconjoară. Chiar dacă acțiunea se petrece „în fundal”, nu înseamnă că efectele sunt mai puțin importante. Iată cum funcționează mecanismul, simplist:
Atunci când spunem despre un obiect că este „al nostru”, creăm o legătură emoțională cu obiectul respectiv. Legătură care ne oferă un sentiment de siguranță, de control și de identitate. Este al meu – adică – îmi aparține, fac parte din grupul celor care au așa ceva, sunt în siguranță pentru că îl am și pot să fac ce vreau cu el. Păstrând ideea, obiectele pe care le posedăm pot reprezenta bunuri, amintiri sau chiar aspirații. Iar faptul că le avem, va crea valoare la nivel personal. Valoarea creată în timp, ne va defini ca indivizi și va reflecta în mod direct stilul nostru de viață.
Posesia anumitor mărci sau produse poate fi o modalitate de a ne identifica la nivel de grupuri sociale și de a ne simți parte a unei comunități. În multe culturi, posesia de anumite bunuri este asociată cu succesul social, cu statutul și cu apartenența la anumite grupuri. În toate societățile moderne, bunurile pe care le deținem reprezintă o modalitate prin care ne exprimăm personalitatea și interesele. În contrapartidă, atașamentul emoțional față de obiecte poate duce la o teamă intensă de a le pierde. Iar modul prin care facem managementul acestei frici, dictează maniera în care ne comportăm.
Aflăm faptul că „a avea” este un concept multidimensional, care implică aspecte emoționale și psihologice, cu efecte adânci. Cunoașterea acestor efecte ne-ar putea sprijini în demersul nostru către o viață dacă nu mai bună, măcar mai liniștită.
Efectul dotării
Richard Thaler, un american care are în vitrină Premiul Nobel pentru Economie, a studiat atent comportamentele economice ale oamenilor și felul în care ele sunt influențate de factori psihologici. Prin experimente repetate, el a demonstrat faptul că oamenii cer un preț mai mare pentru a vinde un obiect pe care îl posedă, decât ar fi dispuși să plătească pentru același obiect, dacă nu l-ar avea deja. A numit asta „endowment effect” și l-am putea traduce simplu ca „efectul dotării”. Cu alte cuvinte, faptul că deținem ceva, ne determină să credem că valoarea bunului respectiv este mai mare decât cea reală.
Să ne amintim ceva foarte util despre oameni. La nivel comportamental, suntem structurați mai degrabă să evităm pierderile, decât să obținem câștiguri. Ce înseamnă asta? în general, suntem mai motivați să nu pierdem din lucrurile pe care deja le avem și mai puțin motivați să muncim pentru a dobândi noi câștiguri. La nivel emoțional, suntem mai atrași de ceea ce avem deja, decât de perspectivele de a obține în plus. Acceptând și rezistența noastră naturală la schimbare, înțelegem pe deplin tendințele noastre constante de a prefera ceea ce avem.
Să ne gândim că uneori, obiectele pe care le deținem, devin atât de integrate în viețile noastre, încât le percepem ca fiind parte din noi înșine, parte din Sine. Iată de ce, pierderea lor poate fi resimțită ca o amputare a identității. Suferința pe care o poate cauza această pierdere este cu atât mai mare, cu cât legătura emoțională este mai puternică. Cine creează legătura emoțională? Noi, evident – pentru că oricât de smart ar fi obiectele pe care le deținem, ele nu cugetă asupra relațiilor pe care le au cu noi. Oamenii o fac.
Noi valorizăm absolut tot ce deținem. Dăm putere obiectelor, atașându-ne de ele. Iar prin capacitatea noastră mentală colosală, atribuim valori mari obiectelor pe care le avem, doar pentru că știm că sunt ale noastre. Atașați fiind de toate obiectele pe care le avem, ajungem să credem nu doar că bunurile ne fac viața cu mult mai ușoară, dar și că ele arată cine suntem. Asta înseamnă să dăm putere unor obiecte: să le cedăm din personalitate. Să ne identificăm cu ele, conștient sau nu. Căzuți în capcană, vom plăti negreșit cu suferință. Suferință provocată în mod evident de alegerile noastre.
Implicații permanente asupra comportamentului
Dorința de a acumula tot mai multe bunuri poate avea un impact semnificativ asupra sănătății mentale, generând constant stres și anxietate. Trăim vremuri moderne în care totul se reglează din consum, în sensul creșterii lui. Șlefuite cu mare iscusință, toate reclamele de orice fel, ne cheamă la consum.
Nu doar că mintea ne este construită astfel încât să ne atașăm de bunurile noastre, dar suntem bombardați zilnic cu sute de mesaje care ne îndeamnă să acumulăm și să consumăm. Cadrul este unul neprietenos, în mod sigur. Natural sau impus, acumulăm tot mai multe obiecte, iar teama de a le pierde, va crește pe măsură. Pierderea poate veni chiar și ca urmare a devalorizării sau a deteriorării. Adică se va întâmpla oricum, mai devreme sau mai târziu.
Un imens cerc vicios ne-a transformat cotidianul într-o goană nebună după a avea mult, mai bun, mai nou sau mai scump. Iar goana livrează constant în mințile noastre sentimente de inadecvare și nemulțumire.
Să nu negăm că ne este greu să ne despărțim de multe dintre lucrurile noastre. Nici n-ar avea cum să fie ușor, atâta vreme cât la nivel mental, sentimentul instalat este unul de pierdere a unei bucăți din ființă. În lumea fiecăruia, atunci când bunul preferat dispare, individul nu resimte pierderea obiectului, ci rătăcirea unei bucăți din Sine. Așa ajungem să credem, în mod evident eronat, că fără obiectele pierdute nu vom mai fi la fel, iar că viețile noastre se vor complica. Iar asta ne sperie teribil.
Multe obiecte sunt efectiv legate de amintiri plăcute, sau de evenimente importante din viețile noastre. Iar pierderea lor poate fi resimțită uneori ca pierderea unei părți din trecutul nostru. Ca și cum trecutul nostru era obiectul respectiv, iar dispariția obiectului a făcut ca amintirile asociate, să dispară și ele, prin magie. Nu se întâmplă asta, sper că e limpede.
E sănătos să ne recunoaștem atașamentele emoționale față de anumite obiecte, printr-o raportare corectă la propriile nevoi. Iar asta înseamnă cunoașterea acestor nevoi și asumarea lor, în prealabil. Pentru ușurință, voi exemplifica această raportare la propriile nevoi: eu pot trăi impecabil fără să am o pălărie brodată cu numele unei mărci, dar nu aș putea trăi deloc lejer fără curent electric. Asum astfel atașamentul meu imens față de curentul electric și odată cu el, eventuala suferință care se va naște în mintea mea, atunci când nu voi mai avea curent electric.
Remedii și alternative
Așa cum am aflat, obiectele pe care le avem pot căpăta o semnificație emoțională puternică, unele devenind adevărate extensii al personalității noastre. Ideal ar fi să reducem nivelul atașamentului, dar cum să facem? Un pas important ar putea fi recunoașterea naturii temporare a lucrurilor. Dacă nu le pierdem, obiectele se uzează, se strică sau se demodează, oricum.
Heraclit din Efes avea convingerea că nimic nu este permanent și că totul este într-un flux, singura constantă fiind schimbarea. Da, el este băiatul care a zis că „Nici un om nu poate să intre în apa aceluiași râu de două ori, deoarece nici râul și nici omul nu mai sunt la fel”. Celebra lui frază este încă în picioare, după 2500 de ani, neschimbată, în mod ironic.
Întâmplător sau nu – în aceeași perioadă, Buddha se făcea cunoscut în Asia. Promovând, printre altele, conceptul impermanenței – postulând că toate lucrurile sunt supuse schimbării. Mai mult, că viața oamenilor este supusă suferinței. Și că această suferință este cauzată negreșit de dorință și de atașament.
Câteva sute de ani mai târziu, Creștinismul îmbracă aceeași idee sub conceptul fundamental al Nașterii din nou – făcând trimitere la o schimbare radicală a ființei umane, prin credința în Iisus Hristos. Aspectul cheie fiind, din nou, schimbarea.
Revenind în prezent, la realitatea capitalismului sprijinit într-un consum care trebuie să crească prin orice metode, societățile răspund. Oamenii care au nemulțumiri comune, coagulează. Înțelegem așadar de ce apar și se dezvoltă sisteme ca Minimalismul sau Sharing Economy.
În context, minimalismul este calea de a trăi voit cu mai puțin, eventual redus la esențial. Sharing Economy susține ideea de a împărți bunuri și servicii între membrii aceleiași comunități. O reinterpretare a vieții esenienilor, care puneau toate bunurile la comun, fiecare membru având acces la ele, în funcție de nevoi.
A avea sau a nu avea?
A se remarca faptul că firul comun care leagă toate aceste modele, de-a lungul vremii, este renunțarea la posesiuni materiale, implicit – renunțarea la suferințele asociate. Sigur, să nu uităm că totul trebuie să se petreacă sub atenta observație a propriilor nevoi.
Nu ne vom deconecta de la rețeaua electrică și nici nu ne vom arde hainele, de mâine. Asta nu va diminua suferința, ba dimpotrivă! Putem începe însă prin a evalua corect nevoile noastre esențiale. Și poate, admirând imensitatea nevoilor neesențiale, ne vom reconsidera postura. Poate ne vom întreba care sunt cele mai valoroase lucruri pe care le avem și de ce. Sau poate că nu. Oricum ar fi, a cunoaște urmările atașamentelor noastre față de obiectele pe care le deținem, este ca și cum am aprinde o lumânare, în întuneric.
Nota Bene: Adevărata avere nu constă în a avea lucruri, ci în a nu fi posedat de ele.
Share
