Au existat niște oameni sănătoși, care în urmă cu mii de ani, au lansat ideea că sufletul, înainte de a se încarna, știe tot ce va urma să se întâmple în viața celui pe care urmează să îl însuflețească. Cunoscând cele mai intime amănunte, dar și traseele sau direcțiile de urmat, sufletul își alege corpul, uitând astfel tot ce știa. Corpul însuflețit va bifa cu succes traseul prestabilit, traseu pe care sufletul l-a parcurs deja, dar a ales să uite. O temă ofertantă și profundă, care implică diverse perspective filosofice, religioase, dar și metafizice. Teoria sufletului pre-conștient, așa s-a rostogolit de-a lungul a sute de generații.
Platon vorbește amplu despre suflet ca fiind preexistent corpului și având cunoaștere deplină a adevărurilor absolute înainte de a se încarna. El sugerează în unul dintre dialoguri, că sufletele își pierd toată această cunoaștere la naștere și petrec ulterior viața încercând să o recupereze prin procesul de amintire sau anamneză. Ce? Da. Anamneza este o teorie fundamentală despre cunoaștere și învățare. Platon avansa ideea că atunci când ne naștem, uităm întreaga cunoaștere, dar ea rămâne latentă în sufletele noastre. Iar prin acest proces de anamneză, declanșat de anumite experiențe sensibile de-a lungul vieții, suntem capabili să ne amintim de cunoștințele dobândite anterior – recuperând treptat adevărul din interiorul nostru.
Perspective ideologice și teologice
Hinduism. Ideea sufletului preexistent și atotcunoscător poate fi interpretată în maniere diferite în hinduism, dar cel mai la îndemână pare conceptul de karma – care sugerează că sufletul cunoaște consecințele acțiunilor sale anterioare vieții prezente și se încarnează pentru a învăța lecții specifice (predestinate), generând astfel, echilibru.
Creștinism. În tradițiile creștine, nu există o doctrină clară care să susțină că sufletul știe viitorul – cel puțin nu atât de evident ca în partea asiatică. Însă am putea admite corect că Dumnezeu, fiind atotcunoscător, are un plan divin pentru fiecare suflet – sufletul fiind nimic mai puțin decât scânteie divină.
Budism. Nu avem o doctrină specifică a pre-existenței, dar avem același concept de karma, la care adăugăm renașterea – elementele centrale din această tradiție religioasă. Ființele individuale trec prin cicluri de naștere, moarte și renaștere în funcție de karma lor, de acțiunile și de intențiile lor din viețile anterioare. Scopul final fiind înțelegerea – nirvana, starea de eliberare de suferință și de ciclul reîncarnării.
Teozofie. Potrivit teozofiei, o mișcare religioasă și filosofică fondată la sfârșitul secolului al XIX-lea, sufletele noastre trec prin numeroase cicluri de reîncarnare. Ele evolează spiritual prin experiențe diverse. Toate sufletele își au originile în Monada divină, o sursă a tuturor ființelor, și aspiră spre reunirea finală cu divinitatea – un traseu atent creionat încă de la nașterea sufletului.
Filosofie. Implicațiile filosofice ale acestei idei sunt multiple sau infinite. La prima mână, dacă sufletul știe tot ce a fost și tot ce va urma să se întâmple, aceasta sugerează existența unei cunoașteri absolute care transcende timpul și spațiul. Această cunoaștere ar putea da, la rândul său, un sens mult mai profund scopului și semnificației vieții, in general – sugerând că fiecare experiență, oricât de mică, de plăcută sau dureroasă, are un rol crucial – calculat în prealabil, în evoluția spirituală a sufletului.
Totodată, această idee poate fi văzută ca o consolare (falsă) pentru suferință, sugerând că provocările și dificultățile vieții sunt parte a unui plan mai mare și au un sens în contextul evoluției sufletului. Pe de altă parte, această concepție poate provoca anxietate și frustrare, aducând în prim plan idei mult mai pământești, precum lipsa de control și autonomia aparentă.
Predestinare versus Liber Arbitru
Acceptând ideea scenariului în care sufletul cunoaște în amănunt toate direcțiile vieții celui ce urmează a fi însuflețit, cum rămâne cu alegerile noastre? Dacă sufletul știe tot ce va urma să se întâmple, atunci pare să existe un plan prestabilit pentru fiecare individ, nu-i așa? Iar aceasta ar sugera un univers determinist în care fiecare eveniment și fiecare decizie sunt deja cunoscute și predeterminate. Ar mai avea oare sens să vorbim despre libertatea noastră de a alege? Daca viețile noastre sunt predestinate, alegerile noastre se supun aceluiași regim – sunt predestinate, ai zice. Iar o astfel de viziune pare că ar contrazice ideea liberului arbitru, unde fiecare individ are capacitatea de a alege și de a-și modela propriul destin. Dar oare o contrazice? Aș spune că nu neapărat.
Dacă urmărim traseul oricărui râu izvorât din munte, vom constata că într-un final, se varsă în Mare sau in Ocean. Cursul râului este fascinant – face uneori bucle ample, de sute de kilometri, alteori este în linie dreaptă. Și oricum ar fi, apa predestinată să ajungă din izvor, în mare, ajunge – chiar daca asta necesita un drum de mii de kilometri și străbaterea unor lanțuri muntoase. Analogia cu râul ne-ar putea ajuta să înțelegem ideea că drumul este cu mult mai important decât destinația.
Cumva, prin alegerile noastre infime în aparență, influențăm direct acest mega-parcurs, apropiindu-ne sau depărtându-ne de eventuala destinație – de împlinire din perspectivă sufletească, orice ar însemna asta. Ne construim filtre prin care privim lumea și care ne ajută să înțelegem ceea ce vrem. Avem libertatea de a ne cântări propriile acțiuni și de a le cataloga în funcție de ceea ce numim mulțumire sufletească. Trebuie să fie ceva destul de important, de vreme ce suntem printre putinele vietăți cunoscute, capabile sa cugete în mod real asupra propriei existențe.
Conceptul de suflet preexistent are o istorie lungă și bogată cu ramificații și interpretări variate. Nu pare ceva născocit aievea și propagat întâmplător, mii de ani. Este prezent în esența multor credințe, chiar în fundație. În colțuri diferite ale lumii, oamenii au cântărit sufletul cu instrumentele proprii, obținând rezultate diferite. Cu rezultatele însă, au compus povești cu sau fără iz teologic, la care oamenii au aderat, de-a lungul a mii de ani. Invariabil, sufletul se află în centrul destinului uman și mai ales al relației noastre cu divinitatea, oricare ar fi natura ei. Deși interpretările variază semnificativ, ideea pre-existenței ne invită să ne gândim la originile noastre spirituale, la scopul nostru suprem și la relația noastră cu Cosmosul mai larg, orice apartenență religioasă am avea. Altfel spus, ne unește – ceea ce nu este deloc rău.
În loc de concluzie
Ideea că sufletul știe tot ce va urma să se întâmple, înainte de a se încarna, este o temă complexă care atinge numeroase domenii ale gândirii umane. Am încercat să punctez doar câteva dintre ele, în special acolo unde provoacă reflecții adânci despre natura cunoașterii, despre ceea ce numim destin sau predestinare, despre esența noastră cea mai profundă. Indiferent însă de perspectiva din care este abordată, ideea fascinează și continuă sa dea motivație pentru a căuta răspunsuri miraculoase despre cine suntem cu adevărat și de unde venim – ceea ce iarăși, nu este rău deloc.
Spune tu, spune tu, unde este Sufletu`?
Share
