Ader la ideea că fiecare om are o definiție corectă pentru iubire. De la simplă reacție chimică în creier, la construcție socială, concept idealizat sau poate chiar ceva mult mai profund – iubirea ține oamenii împreună încă de când au început să umble în postură verticală.
De-a lungul evoluției, iubirea a fost plasată ca element esențial în majoritatea tradițiilor devenite, mai apoi, religii. La nivel conceptual, iubirea a fost împletită cu sufletul, amplificând misterul. Numeroși filosofi, poeți, oameni de știință sau oameni simpli, au încercat de-a lungul timpului să-l descifreze. Sigur, răspunsurile lor au fost diverse, exact așa cum sunt și experiențele noastre personale. Ce este iubirea? Greu de spus într-o definiție universală.
Iubirea este nuanțată în fel și chip, astfel că nu există o definiție corectă pentru ea, ci mai degrabă un buchet de perspective și experiențe individuale, toate corecte. Iar cu cât ne adâncim în această căutare, cu atât mai multe întrebări apar. Cert este că iubirea a fost și este adesea idealizată, dar există ea cu adevărat? sau este un doar concept la care alegem să aderăm?
Iubirea, un arc peste timp
Căutarea iubirii poate fi privită ca o călătorie interioară; este un proces continuu de autocunoaștere și dezvoltare, pe toate planurile. Această căutare nu se rezumă la găsirea unui partener, ci implică o explorare profundă a Sinelui și mai ales a valorilor și a aspirațiilor pur personale.
Pe parcursul acestei călătorii, fiecare întâlnire și fiecare relație ne vor servi ca oglinzi în care ne putem vedea propriile umbre și lumini. Prin interacțiunea cu ceilalți, devenim mult mai conștienți de nevoile noastre, de dorințele sau de fricile noastre și de modul în care acestea ne influențează relațiile. Așa cum orice sculptor își modelează opera de artă, la fel și noi ne modelam propriile relații, în funcție de intensitatea cu care ne dedicăm. Iată că iubirea nu este un scop în sine, ci mai degrabă o cale.
În timp ce Aristotel asocia iubirea cu virtutea care ne motivează să acționăm în beneficiul celorlalți, Platon spunea despre iubire că este perfecțiune, comparând-o cu o aventură în care sufletul se reunește cu frumusețea adevărată și eternă. Tolstoi sublinia importanța iubirii universale și a compasiunii, în timp ce Kafka a evidențiat adesea latura întunecată a ei, sugerând că iubirea este o forță atât de puternică încât adesea copleșește și distruge.
Erick Fromm, unul dintre cei mai înzestrați psihologi ai secolului trecut, a oferit o perspectivă interesantă asupra iubirii. Îmbinând psihanaliza freudiană, existențialismul și filosofia socială, el avansează ideea că iubirea nu este un simplu sentiment care ne „ni se întâmplă”, ci mai degrabă o artă care trebuie învățată și cultivată. Această perspectivă radicală depășește concepția tradițională a iubirii ca fiind un dar divin sau o forță misterioasă care ne copleșește. În alte cuvinte, aflăm că iubirea este un act de voință, adică o decizie conștientă a fiecăruia de a se angaja într-o relație cu altă persoană. Iar prin acest act de voință, iubirea facilitează depășirea egocentrismului și deschiderea către experiențe noi și semnificative.
Cum se manifestă iubirea?
Avem câteva direcții clare de la care putem pleca. Iubirea ne duce pe toți în zona de afecțiune profundă, necondiționată și dezinteresată. Este un sentiment liber, care nu implică posesivitate. Este o conexiune profundă cu o altă persoană, bazată pe respect, încredere și acceptare reciprocă. Iubirea încurajează creșterea personală a ambilor parteneri și nu îi limitează – iar toate aceste aspecte se manifestă concomitent și natural. Natural, adică de la Sine.
În orice relație de iubire, partenerii se susțin reciproc în dezvoltarea personală și în atingerea obiectivelor proprii. În același timp, se acordă o mare importanță respectului pentru sentimentele, opiniile și nevoile celuilalt. Iar acest echilibru creează un spațiu sigur pentru a exprima sentimente și nevoi, fără teamă de judecată. Acolo unde se manifestă iubirea, relația devine oportunitate reală de a desăvârși o versiune mai bună a Sinelui.
Redus la esențial, iubirea este o forță imensă care unește și îmbogățește viețile celor implicați. A cultiva iubirea însă, necesită conștientizare de sine – stăpânirea deplină a propriilor nesiguranțe și o aspirație autentică de a dărui și a primi iubire. Altfel nu funcționează. Este util să înțelegem naturii iubirii și a nevoilor noastre emoționale, pentru că doar așa putem cultiva relații cu adevărat sănătoase.
Ce nu este iubirea? atașament și nevoi
Ne putem sprijini solid și pe idei care exprimă mai degrabă ceea ce nu este iubirea. Cunoaștem și acceptăm că iubirea nu are așteptări, nu impune condiții și nu se bazează pe reciprocitate. Iubirea nu este atașament și nu are cum să fie frică.
Distincția dintre atașament și iubire poate fi uneori dificil de făcut, mai ales când emoțiile sunt intense. Cu toate acestea, există câteva indicii care ne-ar putea ajuta să înțelegem mai bine natura sentimentelor noastre și a relațiilor în care suntem sau am fost implicați. Înțelegând cum se manifestă iubirea, să urmărim acum atent confuziile care se pot crea, atunci când credem că iubim. Hai să vedem!
Simți nesiguranță dacă nu primești atenție suficientă de la celălalt? Resimți adesea nevoia să-ți controlezi jumătatea sau să-i limitezi interacțiunile sociale? Ideea de a pierde persoana iubită te face să resimți panică sau anxietate? Simți că nu poți funcționa altfel decât în relație? Ai tendința să sufoci relația cu nevoile tale și să nu îi oferi celuilalt spațiu personal?
Ei bine, dacă răspunsurile pozitive le bat pe cele negative, acolo s-ar putea să nu fie iubire, ci mai degrabă niște confuzie între iubire și atașament. Iar dacă – printr-o minune – crezi că iubirea și atașamentul se cam confundă, e sănătos să facem lumină.
Atașamentul se instalează treptat, fără ca indivizii să își dea seama, așa cum face orice parazit. Se dezvoltă și se răspândește într-un mediu propice, sufocând iubirea și înlocuind-o cu propriile manifestări. Care sunt, evident, total diferite de cele ale iubirii. Așa cum puiul de cuc se hrănește cu ouăle altor păsări, atașamentul se hrănește cu iubire – până o va înlocui definitiv. Iar natura sa insidioasă ne determină să credem că încă iubim, chiar și la mult timp după dispariția iubirii. Oricât ar fi de nostim, se întâmplă.
Este imposibil ca iubirea și atașamentul să se împletească armonios, câtă vreme sentimentele asociate sunt opuse. Iubirea creează libertate, iar atașamentul atrage dependență. Iubirea aduce încredere, în timp ce atașamentul răspândește frică. Gândește-te la iubire ca la un perete alb, iar la atașament ca la sporii de mucegai. Pentru ușurința înțelegerii, iubirea este lumină, iar atașamentul se asociază cu întunericul. Lumina și întunericul nu se pot manifesta concomitent, sper că e limpede.
Autoevaluare și sinceritate
Să ne reamintim că iubirea este un sentiment complex, imposibil de definit. Să acceptăm că suntem oameni, adică ființe caracterizate – printre altele – și de comoditate. În privința relațiilor, comoditatea se referă la tendința noastră de a rămâne alături de cineva, din motive practice sau din rutină, mai degrabă decât din iubire. Ce face rutina? ucide conexiunea emoțională, înlocuind-o cu teama de schimbare și cu sentimentul unui fals echilibru. În alte cuvinte, terenul este suficient de alunecos încât să creeze confuzie.
Recunoașterea propriilor dorințe ne poate ajuta să eliminăm confuzia. Prin introspecție și comunicare deschisă, putem să observăm activ dorințele și nevoile noastre, dar și ceea ce ne motivează. Introspecția fiind procesul mental prin care omul își observă și își analizează trăirile interioare. Introspecția este doar una dintre multiplele calități umane, care ne separă de animale. Comunicarea deschisă fiind întâmplător, o alta.
Sinceritatea este și ea un instrument foarte util, iar cultivarea ei va elimina întotdeauna confuzia. Pentru a putea iubi pe altcineva, trebuie să ne iubim mai întâi pe noi înșine. Iar ca să ne putem iubi, trebuie să ne cunoaștem și să nu ne judecăm. Insist, ca să ne putem cunoaște, se impune să fim sinceri. Pentru ca într-un final, să ajungem să ne înțelegem și să ne acceptăm exact așa cum suntem – să fim ca zeii.
Exercițiu de imaginație: vă propun să priviți iubirea nu neapărat ca pe un simplu sentiment, ci ca pe un proces de dezvoltare multi-stratificată. În marea complexitate a relațiilor interumane, este ca o hartă – o cale. Iubirea este un act conștient și permanent de a ne conecta cu celălalt, de a îl înțelege profund și mai apoi de a îi da ceva din Sine.
Așa cum putem învăța să cântăm la instrumente sau să pictăm, la fel putem învăța să iubim. Nu se nasc toți învățați – este un proces activ de descoperire, o dezvoltare continuă a capacității de a dărui și de a primi. Sigur, unii se nasc talentați, alții necesită un aport de voință – fiecare învață în ritmul potrivit. Important de reținut este procesul intern și faptul că alegem conștient. Alegem conștient să iubim, să învățăm să iubim, să dăruim sau să primim iubire. Exact așa cum alegem să nu o facem.
Iubirea ca fenomen social
Deși se simte și se consumă la nivel individual, iubirea este un fenomen profund social. Dacă privim dincolo de romantismul iubirii, avem ocazia să înțelegem că relațiile noastre afective sunt influențate și modelează societățile în care trăim.
Modul în care o societate înțelege și practică iubirea este o reflectare directă a valorilor sale. Un grup mai mare care valorizează individualismul excesiv poate să promoveze un tip de iubire egoist și superficial. Evident, la polul opus, când societatea pune accent pe comunitate și solidaritate vor fi încurajate forme de iubire altruiste și deschise. Iată cum iubirea este în același timp și consecință a societății, dar și o forță care o poate transforma. Suntem liberi să o folosim cu încredere!
Forța care unește este cu mult mai mare decât forța care dezbină.
Eseurile pot fi ascultate și pe Youtube. Abonează-te la canalul IanCunoaștere!
Share
