Acesta nu este un mesaj publicitar. Ba dimpotriva, este un protest! Dă-mi voie să emit pretenția ca pășind în fața unui ghișeu recent mobilat să întâlnesc oameni capabili. Dă-mi voie să cred că angajările pentru sucursalele unei bănci pe care eu o consider tare se fac pe bune; ca exista dotare cu aparatură modernă și cu oameni care înțeleg faptul că subiectul trebuie neapărat să fie acordat cu predicatul; care înțeleg că Domnul client are un job full time și timpul său este prețios; care înțeleg că anumiți clienți știu cu ce se mănâncă procedurile bancare pentru că fie au lucrat și ei într-o bancă, fie au prieteni care o fac, fie pur și simplu știu.

Azi am avut marele curaj să merg la ING-ul de pe Alexandru Obregia să solicit închiderea contului meu curent cu card de debit atașat și serviciul Online Banking. Deși sucursala este dotată cu trei birouri luxoase, trei PC-uri moderne și fotolii mai mult decât confortabile, am întâlnit o singură doamnă angajată, probabil proaspăt trecută de frumoasa vârstă de cincizeci de ani – pantaloni scămoșați, un pulover primit cadou de nuntă probabil, de un turcoaz electrico-hipnotic. Rujată puțin cam prea tare. Deși nu se mai afla nimeni în sucursală, a trebuit să aștept circa zece minute până ce distinsa doamnă și-a făcut timp și de mine. Nu avea treabă, pur și simplu alerga de la un PC la altul bombănind și punându-și întrebări retorice de genul ăsta de ce se restartează? ăsta ce mai vrea? ce o fi cu ăștia astăzi?

M-a invitat elegant la dumneaei la birou cu un călduros da, vino-aici! Pentru câteva secunde am avut impresia că domana are și câinele cu ea la muncă, dar nu, eu eram cel căruia i se adresa. I-am solicitat ușor nervos, dar foarte politicos, să-mi închidă contul așezându-i pe birou cardul, actul de identitate și dispozitivul pentru tranzacții online. Da de ce vrei să-l închizi? m-a întrebat pedepsind tastatura cu degetele-i groase. Pentru că nu l-am folosit niciodată și pentru că nu am de gând să-l folosesc, i-am răspuns. După cinci minute în care și-a revărsat parcă întreaga ură pe nevinovata tastatură s-a blocat și a ridicat capul privindu-mă. Atunci am observat că are un tic nervos, iși țuguia buzele rujate și le deplasa spre urechea dreaptă. Rapid poc-poc-poc de trei ori. Am vrut să-i spun să se calmeze că i se va întinde rujul pe ureche în ritmul ăsta, dar cine sunt eu să dau sfaturi unei doamne?

După ce mi-a dezvăluit ticul nervos mi-a aruncat printre dinți un profesional da` nu aparțineți domnule de sucursala asta, aparțineți de Palady. N-am cum să vă inchid contu`! Am rugat-o umil să-mi spună de ce nu se poate și mi-a mărturisit că de fapt se poate, numai că trebuie să-i dau buletinul și-mi va face relocare. I-am zâmbit șarmant și i-am întins buletinul. Da` văd că stațí în Colentina, ce căutațí aici? I-am explicat și am demarat procedura. Degeaba, PC-ul s-a restartat și ne-am mutat la un alt birou, moment în care a intrat și cea de-a doua angajată în sucursală. Avea o pungă de carton care mirosea a cartofi prăjiți și am dedus că a fost să cumpere de-ale gurii. Stimabila doamnă a rugat-o pe mult mai tânăra sa colegă să preia procedura de relocare. Sunt salvat, mi-am zis. După alte cinci minute a revenit juna cu aromă de cartofi prăjiți. Ținută business: colanți cu copită, tricouaș polo, sacou finuț. A reluat procedura.

Mai sunteți student? Nu. Lucrați? Da. Unde? Acolo. Ce post ocupați? Acela. De când lucrați acolo? De mult. Ce salariu aveți? Aici m-am blocat și i-am răspuns politicos că nu o privește. N-a primit-o bine. Chestionarul a durat circa zece minute. Dar era vital pentru relocare și inchidere de cont, iar dacă asta este procedura, mă supun fir-aș mai calm. La sfârșit juna mi-a cerut să semnez, am semnat și s-a blocat. Șoc: semnătura actuală nu era exact ca aceea de pe card. În speță procedura de relocare va fi respinsă, ceea ce înseamnă ca nu-mi poate inchide contul. Sesizând focul din privirile mele, tânăra s-a autosesizat și mi-a propus calm să mă întorc săptămâna viitoare. Am refuzat, evident. Moment în care mi-a mărturisit că dacă ii înmânez permisul de conducere, sunt salvat. S-a făcut și asta, dar problemă. Sistemul nu îi acceptă datele, pentru că ghici ce? Cardul este expirat și nu are cum să-l treacă prin POS să-mi valideze datele. Oare filmează cineva și sunt live la vreo emisiune în care voi fi premiat la final daca reușesc să nu țip?

Deja mă încălzisem. Și la propriu, dar mai ales la figurat. Însă tinerele domnișoare au întotdeauna soluții. După câteva minute de panică mi-a spus să stau liniștit pentru că minunatul meu cont deschis la ING este deja închis. Motivul: nu a fost utilizat în ultimul an. Evident, juna nu avea de unde să știe, nu verificase în prealabil. Mi-nu-ne! Bucuros nevoie mare, am solicitat un document care să ateste închiderea contului și predarea dispozitivului pentru plăți online. În secunda doi, cele două doamne au luat foc. Adică ce cred eu despre ele, credeți că nu ne facem treaba, domnule? Cum să dăm așa ceva, unde-ai auzit dumneata de proces verbal de predare? Le-am explicat ușor nervos că au obligația asta, iar doamnele mi-au lăsat impresia că habar nu am despre ce vorbesc. Eu nu am habar. M-am încheiat la geacă și am fugit, pentru că nu vreau să vâ zâmbesc de sub glugă în prima Știre de la ora Cinci, mâine.

Timpul scurs: 35 de minute.

Contul închis: puțin probabil.

Cardul distrus: nu.

Tokenul predat: da, însă fără dovezi.

Să mă aștept să îl plătesc: mai mult ca sigur.

Nervi acumulați: cât să uit că am avut o zi liberă.

 Ferește-te de proști că te aduc la nivelul lor și te bat cu experiența.

Ai aflat? Am scris un roman pe care l-am cifrat. Ofer cheia de acces oricui este dispus să îl parcurgă. Detalii Aici, acum: Astăzi [roman]