– De obicei, nu se arată un interes aşa de mare faţă de clienţii mei! Norberto Pena sesiza o nuanţă de regret în această constatare amară a doctorului Estrada, omul acesta vârstnic care fusese şef dintotdeauna la morga care se învecina cu SIM. De la „clienţii” săi împrumutase puţin câte puţin paloarea feţei. Obrajii săi scofâlciţi aveau reflexe verzui în lumina care se răspândea în acel loc. Vârfurile urechilor si muchia nasului căpătaseră cu timpul
– Ce este Banca Favorurilor? – Ştii prea bine. Oricine ştie! – Se poate, dar înca n-am priceput ce vrea să zică. – A apărut într-o carte a unui scriitor american. Este banca cea mai puternică din lume. Există în toate domeniile. – Eu vin dintr-o ţară fără tradiţie în literatură. N-ar interesa pe nimeni. – Nu conteaza. Pot sa-ti dau un exemplu: eu stiu ca esti in plin avant, ca vei avea multa influenta
– Când aveam 15 ani, eram innebunită să descopăr sexul. Dar era un păcat, era interzis. Nu puteam să înţeleg de ce era un păcat: tu poţi? Poţi să îmi spui de ce toate religiile, în toate colţurile acestei lumi, consideră sexul ca pe un lucru interzis – chiar religiile si culturile cele mai primitive? – Ai atins un subiect foarte delicat. De ce crezi că e interzis sexul? întreb eu. – Din cauza hranei,
Aşa cum v-am promis, vă voi arăta, în timp, toate recenziile publicate pe site-urile editurilor. A venit rândul Insomniei, cartea lui Charlie Huston. Nu are nicio legatura cu filmul Insomnia, film care a apărut înaintea cărtii. Filmul este bun, dar nici măcar nu ajunge la genunchiul geniului lui Huston. Vă recomand cu căldura romanul, un thriller SF de nota 10!
Eu sunt de modă veche. Îmi place să citesc. Nu am un gen preferat, dar am autori preferaţi. Dacă ar fi să mă ghidez după autori, pot să spun ca îmi place horrorul, nihilismul şi SF-ul. În urmă cu mai bine de o jumătate de an am trimis nişte recenzii, făcute de drag, pe la edituri. Am observat că au început să fie publicate. Am să vi le arăt în timp pe toate cele publicate,
Rose nu vrea să plec. Când m-am întors în cameră era în camera copilului. Fetiţa era în pătuţ, iar aparatul pentru somn imita murmurul valurilor. Nu dormea, dar nici nu plângea. Ochii ei priveau pierduţi ca şi cum n-ar fi văzut nimic. Scotea câte un sunet uşor, ca un om care vorbeşte în somn. Rose spune că aşa doarme acum. Spune că nu este vorba că bebeluşul nu doarme, ci că doarme cu ochii deschişi.
– Chiar dacă Dumnezeu n-o să ne ierte, spune Baronesa Degerătură, noi tot îl putem ierta. Ar trebui să ne arătăm mai mărinimoşi decât El! Baroneasa pe scenă, le spune oamenilor: Afecţiune a gingiilor, când se uită prea lung la ce-a rămas din faţa ei. Buzele sunt marginea zdrenţuită a pielii ei, dată cu ruj unsuros. Înăuntru, dinţii ei: fantomele îngălbenite ale ficărei ceşti de cafea şi ţigări din viaţa ei pe jumătate trecută. Pe scenă,
O găseam pur şi simplu adorabilă, oricât de naivă ţi-ar părea profesiunea mea de credinţă. Acest entuziasm care avea să mă conducă mai târziu la anumite excese nu rămânea pentru moment decât la stadiul de exaltare drăgălaşă şi mă împingea doar la omagiile tandre şi înflăcărate pe care şi le aduc în fiecare zi toşi amanşii din lume. Foarte repede Rebecca jucă în folosul ei cu această fascinaţie, înţelegând că era în mine o aplecare