Al meu. A mea. Ai mei. Ale mele

A avea ceva înseamnă a stăpâni, a poseda, a deține. Aşa scrie în dicționar. Trăim într-un sistem bazat pe acumulare. Vrem să avem din ce în ce mai mult, din ce în ce mai multe, din ce în ce mai repede. De cele multe ori oamenii sunt cântăriți în funcție de ceea ce au sau nu au. Au sau nu au cunoștințe; au sau nu au proprietăți; au sau nu au bani; au sau nu au prieteni. Dar dacă mă gândesc la definiția posesiunii nu prea sunt multe lucruri despre care aş putea să spun că sunt ale mele.

Am prieteni. Dar asta nu înseamnă că îi stăpânesc. Nu le pot dicta viața așa cum nu le pot impune un anumit comportament sau ritm. Pot doar să încerc, dacă vreau. Ne influențăm reciproc, atât. Nu îmi pot vinde prietenii indiferent cât de puternic ar fi sentimentul de posesiune. Sunt ai mei, dar asta nu înseamnă că dețin controlul absolut asupra lor. Iar dacă nu îi pot stăpâni, nu îî posed şi nici nu îi dețin, înseamnă că îi am cu adevărat?

Am o iubită. Dar asta nu înseamnă că pot să fac ce vreau eu cu ea. Este a mea pentru că vreau să o am şi pentru că vrea ca eu să o am. Dar ce o face pe ea să fie a mea? Am drepturi asupra ei? Am, în egală măsură în care am față de orice alt om de pe Pământ. Am şi obligații față de ea, așa cum am față de alţi oameni de pe Pământ. Pot să mă mint frumos că o pot stăpâni dar asta nu înseamnă că este așa. Nu o dețin, pentru că asta ar însemna să îi îngrădesc libertatea. Şi atunci, o am cu adevărat?

Am gânduri. Dar oare sunt cu adevărat ale mele? Nu pot să mă gândesc la gândurile mele așa cum nu pot să-mi ating arătătorul mâinii drepte cu arătătorului mâinii drepte. La prima vedere sunt un om foarte avut. Foarte multe lucruri pot fi considerate ale mele, dar câte dintre acestea le am cu adevărat? Care este diferența dintre a avea şi a nu avea? Ce proprietăți ar trebui să îndeplinească ai mei sau ale mele?

Puține lucruri sunt cu adevărat ale mele.

iunie 26, 2013

Etichete: , , , , , , , , ,
  • Pingback: Bun De Citit
  • Tot ce este material (obiecte sau fiinţe) sunt ale noastre doar relativ. Lucrurile se pierd sau se strică, oamenii mai şi pleacă din viaţa noastră, o afacere astăzi înfloritoare mâine poate fi falimentară. Te poţi baza 100% doar pe bagajul genetic, pe educaţie şi pe ceea ce ai învăţat de-a lungul vieţii (asta dacă nu intervine, doamne fereşte, vreo boală). Este deprimant că este atât de relativ totul? Pentru mine nu. Am învăţat să preţuiesc fiecare clipă şi să nu mă cramponez de orice pierdere materială. Chiar dacă, uneori, doare.

    • Nu doare. Vorbeam zilele trecute cu un prieten despre subiectul “posesiune” si am ajuns exact la concluzia din morala.
      Interesant este modul in care la prima vedere avem atat de multe, dar daca ne focusam atentia asupra posesiunii, lucrurile se schimba radical.

    • totusi oamenii sau mai bine zis relatia noastra cu ei nu e pe deplin asa materiala si gata, adica bunica mea a murit insa relatia ei cu mine este la fel de vie si de importanta ca si atunci cand traia. sau, hai, pana si in plans sentimental, chiar daca m-am despartit de vreun prieten sau chiar iubit, fie in termeni mai nedoriti sau rai fie termeni mai buni insa inevitabili datorita unor circumstante de viata, desi poate relatia mea cu acea persoana poate nu mai e asa de puternica, tot mai ramane amintirea ei, fie ca e mai buna sau mai rea, adica inca e ceva palpabil prezent pt mine, chiar si daca firav sau nu in mos asa de super-semnificativ acum sau in viitor. Eu nu pot pune egal intre obiectele care pleaca din viata noastra si oamenii care pleaca din viata noastra, pur si simplu nu pot, si repet, indiferent de daca pot sa fiu chiar si suparat pe cine stie cine si l-am sters din agenda de la telefon, si nici nu-mi vine asa in minte chiar prea des, ca asa nici la bunica nu ma mai gandesc asa de des chiar daca pt ea de cate ori ma gandsc e ca si cum nu ar fi plecat niciodata, pe cand daca imi vine in minte cineva numit Eric de exemplu, acum chiar imi vine sa rad pe cand mai devreme as fi fost chiar enervat, adica voiam sa relevez ca exista parca o legatura sau un ceva pe care totusi nu il pot numi pe deplin material insa totodata e si mai mult decat o simpla emotie, e o memorie, si memoriile au si ceva parca imaterial in ele desi sunt teoretic stocate undeva, plus sunt mai mult sau mai putin incarcate afectiv placut sau neplacut, insa pot fi si schimbatoare uneori, ca nu sunt chiar asa fixe, parca au ceva eluziv sau inefabil in ele, de fapt propria mea constienta cred. Eu fata de obiecte nu am acest fel de legatura, decat poate o jucarie de cand eram mic pe atunci cand puteam gandi magic in legatura cu diverse jucarii sau obiecte care erau mult mai mult decat un simplu talisman ci erau inzestrate de imaginatia mea cu atribute cvasi-omenesti sau chiar supra-omenesti. nici despre cunostintele acumulate pe undeva tot ca memorii nu am acest nivel de legatura, nu numai fata e obiecte, fie ca imi sunt utile sau nu, sunt doar asa ca niste fise de biblioteca de carton, plus unele se vor pierde sau pierdut oricum, insa nu le pot atribui ceva-ul ala inefabil pe care il atribui relatiilor mele cu alti oameni, si implicit si altor oameni, chiar daca desigur ca nu-mi pasa mie de tot mapamondul, insa asa parca orice om are in ele potentialul de a intra intr-o relatie cu mine deci devine important si dincolo de “doar material” chiar si numai din cauza acestui potential.

      • Da, uite alt lucru pe care il am: am memorii sau memorie.
        Nu stiu daca ai pus problema tocmai bine, desi ai argumentat destul de adanc. Problema mea nu era ca cineva vine sau pleaca din viata mea. Intrebarea pe care eu am pus-o facea referire la ceea ce avem sau nu avem. Mai bine spus la ceea ce, la prima vedere avem, dar in esenta nu avem.
        La prima vedere ai imaginatie. Dar oare ai imaginatie?

  • O sa iti dai seama ca nu o ai cu adevarat, cand iti spune “vezi ca m-am impacat cu fostul”… Am patit-o..

    • Si totusi, in economia Universala, un om a fost fericit. Ca nu ai fost tu, asta este altceva :)
      Revenind, cred ca raspunsul ar trebui sa fie cu mult mai profund. Pentru ca teoretic avem foarte multe, practic avem doar corpul si gandurile. Cu un semn de intrebare in ceea ce priveste gandurile :)

    • Pe mine ma doare in p**a de altii, voiam sa fiu eu fericit.

      Dar stii ce ? A fost dovada clara ca femeile nu cauta baieti buni, ci prosti, violenti, care le bat, si asa mai departe… Cateva exemple din astea mi-au fost suficiente sa inteleg cum functioneaza femeia…si sa o urasc pentru faptul ca nu este fiinta care ar trebui sa fie, in mod normal…si ca s-a denaturat…

  • @Rudolf – mai respira nene, ca nu fuge postul de aici. Si cred ca nici tu ;)
    @Razvan – ma bucur ca samanta a dat rod :)

  • A fi e primordial,dar cum suntem poate fi “judecat” si prin vestimentatie si prin lucrurile pe care le achizitionam, si prin stilul arhitectonic al casei in care locuim, chiar si prin cate case si terenuri AVEM. Eu nu mi fac o parere despre cineva instantaneu, doar vazandu i figura, vazand ca cerseste sau vinde flori. Citind mari dramaturgi iti largesti un pic orizontul si realizezi cum si unde te pot purta valurile vietii…Am cunoscut un profesor care pt ca fusese parasit de sotie s a abandonat alcoolului a pierdut tot si pt a supravietui descarca vagoane de piatra…avea insa un spirit superluminos…E gresit sa judeci pe cineva oricum, ne putem face doar impresii.

    • Oricine poate fi judecat prin prisma a ceea ce are “material”. Secretul este sa ne prindem ca nu asta este esential. Mie-mi place sa-mi fac pareri, dar analizand ceea ce este pe sub haine :) sau in minte.
      Important este ca atunci cand construiesti pareri sa o faci independent de actiunea de a judeca.

  • Te pune pe gânduri?

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.