Când eram copil, ai mei mă duceau vara la țară. Fie ca să scape măcar pentru o perioadă de pacostea care scria cu mere pe pereți când se plictisea, fie pentru că urlam după o plimbare cu căruța. Acolo aveam libertate deplină. Și ce mult mi-a mai plăcut să fiu liber. La țară, în afară de ciocolată, gumă de mestecat și celebrele bomboane fondante sau cele cu dungi, umplute cu gem, nu prea avei opțiuni. Toate acestea se cumpărau, iar banii au altă valoare la țară. Acolo se drămuiește fiecare bănuț, iar bomboanele nu se înscriau în plan; nici ciocolata și nici guma de mestecat. Indiferent câte fructe aveam la dispoziție, indiferent câte bunătăți gătea bunica în fiecare zi, eram urmărit de hipnoticul ceva dulce. Și pentru că știa cât de mult îmi place dulcele bunica își făcea întotdeauna timp pentru cea mai bună plăcintă din lume: plăcinta de sfeclă de zahăr.

Poate că nu este o mare inginerie gastronomică, dar pentru mine era tot ce și-ar dori un iubitor de dulce. Mă trezeam cam la ora la care bunica revenea acasă după prima repriză de câmp. Mirosea în toată curtea a aluat dulce înțepător și știam. Urmează plăcinta. Ca să mă determine să mă simt important, bunica mă trimitea la vecini, să astup cuptorul. Care cuptor era o magaoaie imensă din pământ galben, începea în cămara noastră și se termina în grădina vecinilor. Nu știam de ce trebuie acoperită gaura de la vecini, dar știam că altfel nu se face plăcinta, așa că fugeam într-un suflet cu un scaun mai mare ca mine în brațe. Cocoțat pe scaun, meșteream bucata aia imensă de pământ galben și reveneam într-un suflet pentru că urma o altă parte pe care o iubeam: trecerea sfeclei prin răzătoare.

Nu există copii răbdători. După aranjarea plăcintei în forme și introducerea ei în cuptor urma cel mai mare chin: așteptarea. Preț de câteva ceasuri nimeni nu avea voie să atingă ușa de lemn a cuptorului. Bunica fugea înapoi la câmp cu promisiunea că se va întoarce la timp pentru a-mi servi cea mai bună plăcintă din lume. Și așa se întâmpla de fiecare dată. Când răbdarea mea era întinsă la maximim, minunea se întâmpla. Bunicul deschidea porțile mari și ghida caii în curte, iar bunica venea în fugă râzând și repetând ademenitor plăcinta, plăcinta, plăcinta. Deja știam ce aveam de făcut. Înhățam scaunul și fugeam din nou la vecini. Trebuia să destup cuptorul, iar când reveneam, bunica meșterea paletă lungă de lemn, scoțând minunăția din cuptor: plăcinta de sfeclă. Un deliciu.

Anii au trecut, iar imensele cuptoare din pământ galben sunt acum adevărate gadgeturi. Dacă i-aș spune bunicii că acum cuptoarele au ștecher, se bagă în priză și au afișaje electronice, ar crede probabil că sunt nebun. Copilăria ta ce gust are?

Nimic nu poate fi comparat cu gustul copilăriei.