Când eram copil, ai mei mă duceau vara la țară. Fie ca să scape măcar pentru o perioadă de pacostea care scria cu mere pe pereți când se plictisea, fie pentru că urlam după o plimbare cu căruța. Acolo aveam libertate deplină. Și ce mult mi-a mai plăcut să fiu liber. La țară, în afară de ciocolată, gumă de mestecat și celebrele bomboane fondante sau cele cu dungi, umplute cu gem, nu prea avei opțiuni. Toate acestea se cumpărau, iar banii au altă valoare la țară. Acolo se drămuiește fiecare bănuț, iar bomboanele nu se înscriau în plan; nici ciocolata și nici guma de mestecat. Indiferent câte fructe aveam la dispoziție, indiferent câte bunătăți gătea bunica în fiecare zi, eram urmărit de hipnoticul ceva dulce. Și pentru că știa cât de mult îmi place dulcele bunica își făcea întotdeauna timp pentru cea mai bună plăcintă din lume: plăcinta de sfeclă de zahăr.
Poate că nu este o mare inginerie gastronomică, dar pentru mine era tot ce și-ar dori un iubitor de dulce. Mă trezeam cam la ora la care bunica revenea acasă după prima repriză de câmp. Mirosea în toată curtea a aluat dulce înțepător și știam. Urmează plăcinta. Ca să mă determine să mă simt important, bunica mă trimitea la vecini, să astup cuptorul. Care cuptor era o magaoaie imensă din pământ galben, începea în cămara noastră și se termina în grădina vecinilor. Nu știam de ce trebuie acoperită gaura de la vecini, dar știam că altfel nu se face plăcinta, așa că fugeam într-un suflet cu un scaun mai mare ca mine în brațe. Cocoțat pe scaun, meșteream bucata aia imensă de pământ galben și reveneam într-un suflet pentru că urma o altă parte pe care o iubeam: trecerea sfeclei prin răzătoare.
Nu există copii răbdători. După aranjarea plăcintei în forme și introducerea ei în cuptor urma cel mai mare chin: așteptarea. Preț de câteva ceasuri nimeni nu avea voie să atingă ușa de lemn a cuptorului. Bunica fugea înapoi la câmp cu promisiunea că se va întoarce la timp pentru a-mi servi cea mai bună plăcintă din lume. Și așa se întâmpla de fiecare dată. Când răbdarea mea era întinsă la maximim, minunea se întâmpla. Bunicul deschidea porțile mari și ghida caii în curte, iar bunica venea în fugă râzând și repetând ademenitor plăcinta, plăcinta, plăcinta. Deja știam ce aveam de făcut. Înhățam scaunul și fugeam din nou la vecini. Trebuia să destup cuptorul, iar când reveneam, bunica meșterea paletă lungă de lemn, scoțând minunăția din cuptor: plăcinta de sfeclă. Un deliciu.
Anii au trecut, iar imensele cuptoare din pământ galben sunt acum adevărate gadgeturi. Dacă i-aș spune bunicii că acum cuptoarele au ștecher, se bagă în priză și au afișaje electronice, ar crede probabil că sunt nebun. Copilăria ta ce gust are?
Nimic nu poate fi comparat cu gustul copilăriei.
Si eu imi amintesc cu mare drag de bucatele gatite de bunica cand eram copil. Bunica facea cea mai buna mancare si cele mai minunate dulciuri din lume. Si acum chiar daca am mancat si la restaurante de lux nimic nu se compara cu bucatele bunicii. Copilaria mea are gust de cozonac, placinta cu dovleac si mere coapte.
Mere coapte, o da :)
Placinta de dovleac palea in fata cele de sfecla dulce.
Ciudat este ca si acum, daca simt o aroma care aduce cu cea a placintei mi se ridica parul pe maini. De pofta.
FELICITARI pentru articol! Citind aceste randuri mi-am adus aminte de copilaria mea si de traznaile facute la tara, la bunici! Nimic nu se compara cu painea pe care o facea bunica….in cuptorul din pamant! Oh, dulce copilarie, te vreau inapoi! :(
Ah, painea aia imensa cu coaja tare care mirosea demential. Din cand in cand fac mental un salt in copilarie, care pe ici pe colo se confunda cu viata la tara. Bai, frumos era :)
Multumesc Dana, te mai astept pe-aici sa calatoresti frumos :)
Daca pierduta in poveste uit sa las un comentariu, nu insemna ca nu calatoresc zilnic pe aici :p
Copilaria are clar gust de peste pus la saramura in butoi de lemn… Ba nu, ba nu, copilaria are gust a flori de salcam colorate… Ba nu! Gata, stiu… Copilaria are gust a placinte facute de bunica…
De fapt, copilaria are nenumarate gusturi, si numai ele – rupte de intamplarile din acea perioada – ar constitui un univers fermecat.
P.S. Un nene din lumea asta tocmai si-a implantat un cip, pentru ca vrea sa se faca cyborg cand va fi mare. El poate bifa casuta de mai jos?
Si tu mancai flori de salcam? Ce dulci si bune erau :) Da, copilaria are sute de arome, unele cunoscute, altele aflate abia atunci cand simti o aroma similara.
*Un chip si magneti in degete. Cyborg-ul nu este robot :)
Cyborg-ul nu este in intregime robot. Dualitatea asta deschide o tema interesanta de discutie, nu crezi? :D
Da, este o tema interesanta.
Pentru mine, cyborg-ul nu va fi niciodata robot. Pentru ca are o mare/mica parte umana.
Robotul nu are absolut nimic uman ceea ce-l face o mana de fiare si atat.
Interesanta ar fi situatia in care un robot ar putea fi umanizat cu ceva uman. Un organ sau ceva…ramane robot sau devine cyborg? :)
Dictionarul defineste cyborg-ul drept un hibrid creier-masina-microprocesor. Prin urmare, umanitatea unui cyborg depinde de prevalenta creierului asupra microprocesorului – sau invers, caz in care nu mai putem vorbi de o fiinta umana.
Cat despre cealalta perspectiva, ar trebui organizata o dezbatere pe tema filmului „Bicentennial Man”. :)
Vine o vreme când amintirile ce țin de copilărie încep să te emoționeze. Nu știu dacă e devreme, dar la mine a venit deja. M-a emoționat articolul tău. Plăcintă cu sfeclă n-am mâncat niciodată, dar și din cuptorul bunicilor mei ieșeau o mulțime de bunătăți a căror gust nu l-am mai regăsit de atunci. Mi-a plăcut mult povestea ce însoțește produsul prezentat azi. Felicitări pentru ea și pentru că știi să-ți amintești frumos de copilărie! :)
Despre copilarie si despre amprenta pe care ea si-o lasa asupra noastra as putea sa scriu un roman. pentru ca ma fascineaza…
eu nu am stat la tara decat o zi..a doua zi m-am trezit si am inceput sa urlu in gura mare ca vreau la mama….si de atunci mergeam doar in vizita cate o zi:))))copilaria mea are gust de seminte sarate si guma turbo, de eugenia si ciocolata de casa, porumb copt si cornulete cu rahat facute de mama, singurele „dulciuri” pe care stia sa le faca, pe langa chec si cozonac:))))
e ok si asa??
E perfect asa. Nu cred ca este cineva care sa nu stie gustul cornuleteleor cu rahat, al checului sau al cozonacului :)
Eu m-as muta si maine la tara. M-am saturat de betoane…
:)))))0axact asa zice barbatu meu…el a crescut la casa si ii e tare dor de tara!aproape 8 ani de bloc are dar cam degeaba…..tot la o casuta langa helesteu viseaza
Eu am 27 de ani de bloc si de vreo 10 tot sper ca voi ajunge intr-o zi sa ma pot bucura de casa mea aflata pe pamant, undeva la perfiferie sau departe de aglomeratiile urbane.
daaaa…..si mamaia cocea piine in cuptorul de caramida spoit in fiecare primvara cu lut…..iar dumineca, taia tataia un cocos , il infigea in frigare si il perpelea pe jar, stropit cu usturoi si saramura…….nu primeam decit un copan, pentru ca din cocos ne satura mamaia pe toti, dar copanul acela…….mama, mama, as da toate menu-urile de lux pentru copanul acela…..am revenit in romania dupa 20 de ani de strainatate, cuptorul s-a naruit de mult, casa , acoperita de balarii e muult mai mica decit in amintirea mea, numai un ciine are grija de ograda, bunicii si parintzii au murit de mult……tare trist….dar cuptorul din amintire nu mi-l poate lua nimeni, de aceea voi renuntza pentru un an la concediu si restaurante, imi voi pune neamtzul in cap si voi costrui in curtea noastra svabeasca un cuptor de lemn……face neamtzul ochii mari si nu intzelege de ce si pentru cine……lasa sa dea el de gustul puiului pe jar si al piinii la tzest si dupa aceea intzelege…..
Petru, cata dreptate ai…
Deci. :) E ora 10 jumatate seara. Dimineata am citit, dat mai departe dar nu am comentat. Acum am intrat sa comentez, recitit si….. acum mi-e groaznic de poftaaaaaaa de placintaaaaaaaaaaaaaaaa!!!
Tu stii placinta de sfecla de zahar? De la tine am asteptari pentru ca esti o mare, mare gospodina.
Si tata are asa din cand in cand vise de a avea o casa la tara, desi mama de obicei ii aduce aminte in acele momente ca el nu a locuit niciodata la tara, nici ea, asa ca sa isi dea bine seama ca ea nu are de gand sa se apuce sa deretice in vreo curte dand de mancare la porc, sau sa sadeasca si sa pazeasca tomate si ceapa si sa mulga vreo capra, si ca visele lui nu sunt chiar asa de realiste, ci poate mai curand bazate pe literatura de gen Viata la Tara, sau La Medeleni, sau chiar Amintiri din Copilarie, sau ca acest articol minunat de mai sus, fata de care singura critica pe care pot sa o aduca este ca NU ne spune reteta acelei placinte cu sfecla de zahar, pt ca eu personal nici nu stiam ca exista asa ceva, si chiar am devenit curios sa citesc asa cum se face…desi imi dau seama ca pe tine in copilarie te interesa doar sa o mananci, si pt asta erai dispus sa oferi ceva ajutor tehnic legat de cuptoare, dar totusi nu ai cum sa intrebi pe bunica, (care sper ca mai este in viata, sau, daca din nefericire nu mai este sau este incommunicando, macar intreaba si tu pe mama ta, sau pe cineva care stie de aceasta reteta), si sa revii cu reteta intr-un alt articol separat ?
Cred ca pe bunica va trebui sa o interoghez, pentru ca mama nu a facut placinta de sfecla niciodata.