Izbit de vântul cu miros de iarnă, mi-am reglat viteza pe încet și am pornit. În fața mea, Mama cu Fiica se întorceau de la piață. Necunoscute mie. Mama undeva la 45, Fiica pe la 20 de ani. Mama, tipul clasic de femeie care de care ți-e frică. Micuță la înălțime, impozantă la ținută, figură de gargui. Umeri lați; mâini bărbatice; gambe lucrate și umflate; categoria grea, stilul Panzer. Nu o cunosc, este prima oară când o văd, dar știu că această femeie poate să care mult. Fizic. Fiica, o firavă de 43 de kilograme. Ei bine, Mama flutură o punguță în care cred că are niște pachete de vată, eventual servețele și poate câteva suluri de hârtie igienică. Fiica, are patru sacoșe imense care-i lovesc ritmic gleznele pentru că nu poate să le țină depărtate de corp. Nu pentru că nu vrea, dar nu are forța să o facă.

La un moment dat, Fiica se oprește, pune cu grijă sacoșile pe trotuar și își îndreaptă palmele afișând o expresie de tipul nu mai pot! Mama nici măcar nu s-a oprit. Preț de câțiva pași și-a continuat mersul legănat din pricina propriei greutăți. Aproape că m-am gândit să o ajut pe Fiică. Să ridic eu măcar două din cele patru sacoșe. Recunosc, sunt în stare. Aproape că mă acomodasem cu gândul că pot să o fac, atunci când Mama s-a oprit. S-a întors cu tot corpul, ca un lup bătrân, către Fiica ce își freca palmele vinete. S-a încruntat într-un mod semi-macabru care m-a determinat să cred că urmează să o scuipe pe Fiică. Nu a scuipat-o efectiv, dar a scuipat un îndemn menit să o mobilizeze pe firava odraslă. Hai fată înfige-te în sacoșile alea odată că ne grăbim. Dacă ai știi tu câte sute de sacoșe am cărat eu ca să te cresc pe tine. Mii! Nu îți e rușine; să-ți fie!

Atunci le-am depășit. N-am putut să mă abțin. După câțiva pași mi-am întors privirea către cele două. Cumva, eram aproape sigur că îndemnul bărbătesc al mamei a fost dur doar la nivel verbal. Naivul din mine era convins că Mama își va călca încă o dată pe sufletul ei mare și cald și va înhăța cel puțin o sacoșă. Nu, nu a fost așa. Fiica a tras aer în piept, a strâns buzele, s-a aplecat și și-a luat sacoșile. Și le-a luat. Pe toate patru, da. Ajunsă lângă Mamă, și-a fixat privirea în pământ, moment prielnic pentru Mamă să o îmbărbăteze din nou: zici că ești făcută din plastilină. Ești câtamai fata, ce mama dracului?

Problemă? Problemă. Dar la cine problemă? Doamna a ajuns de mult la vârsta la care nu mai vorbește. Ea doar refulează, e clar. Probabil pentru că a fost nevoită să o crească singură pe fiică. Probabil că pe lângă job-ul de casieră supermarket lucrează și un part-time ca administratoră de bloc. Se chinuie. Pentru Fiică, sigur. Probabil că sacrificiile pe care ea le-a făcut pentru fiică sunt atât de mari încât e cazul să grăbească răsplata. Probabil că tot Fiica este de vină și pentru că bărbații nu s-au mai uitat deloc la ea în ultimele două decenii. Da, iată o femeie cu greutăți care a trecut prin focurile iadului ca să-și poată crește odrasla. Dar ce-i cu Fiica? Oare câți ani vor mai trece până când își va da seama că trebuie și poate să vorbească și ea? Câți ani ar trebui să treacă până când te vei putea simți suficient de curajos încât să-i spui oricui că este greșit?

Greşelile celor fără de greşeală sunt descoperite ulterior.