Izbit de vântul cu miros de iarnă, mi-am reglat viteza pe încet și am pornit. În fața mea, Mama cu Fiica se întorceau de la piață. Necunoscute mie. Mama undeva la 45, Fiica pe la 20 de ani. Mama, tipul clasic de femeie care de care ți-e frică. Micuță la înălțime, impozantă la ținută, figură de gargui. Umeri lați; mâini bărbatice; gambe lucrate și umflate; categoria grea, stilul Panzer. Nu o cunosc, este prima oară când o văd, dar știu că această femeie poate să care mult. Fizic. Fiica, o firavă de 43 de kilograme. Ei bine, Mama flutură o punguță în care cred că are niște pachete de vată, eventual servețele și poate câteva suluri de hârtie igienică. Fiica, are patru sacoșe imense care-i lovesc ritmic gleznele pentru că nu poate să le țină depărtate de corp. Nu pentru că nu vrea, dar nu are forța să o facă.
La un moment dat, Fiica se oprește, pune cu grijă sacoșile pe trotuar și își îndreaptă palmele afișând o expresie de tipul nu mai pot! Mama nici măcar nu s-a oprit. Preț de câțiva pași și-a continuat mersul legănat din pricina propriei greutăți. Aproape că m-am gândit să o ajut pe Fiică. Să ridic eu măcar două din cele patru sacoșe. Recunosc, sunt în stare. Aproape că mă acomodasem cu gândul că pot să o fac, atunci când Mama s-a oprit. S-a întors cu tot corpul, ca un lup bătrân, către Fiica ce își freca palmele vinete. S-a încruntat într-un mod semi-macabru care m-a determinat să cred că urmează să o scuipe pe Fiică. Nu a scuipat-o efectiv, dar a scuipat un îndemn menit să o mobilizeze pe firava odraslă. Hai fată înfige-te în sacoșile alea odată că ne grăbim. Dacă ai știi tu câte sute de sacoșe am cărat eu ca să te cresc pe tine. Mii! Nu îți e rușine; să-ți fie!
Atunci le-am depășit. N-am putut să mă abțin. După câțiva pași mi-am întors privirea către cele două. Cumva, eram aproape sigur că îndemnul bărbătesc al mamei a fost dur doar la nivel verbal. Naivul din mine era convins că Mama își va călca încă o dată pe sufletul ei mare și cald și va înhăța cel puțin o sacoșă. Nu, nu a fost așa. Fiica a tras aer în piept, a strâns buzele, s-a aplecat și și-a luat sacoșile. Și le-a luat. Pe toate patru, da. Ajunsă lângă Mamă, și-a fixat privirea în pământ, moment prielnic pentru Mamă să o îmbărbăteze din nou: zici că ești făcută din plastilină. Ești câtamai fata, ce mama dracului?
Problemă? Problemă. Dar la cine problemă? Doamna a ajuns de mult la vârsta la care nu mai vorbește. Ea doar refulează, e clar. Probabil pentru că a fost nevoită să o crească singură pe fiică. Probabil că pe lângă job-ul de casieră supermarket lucrează și un part-time ca administratoră de bloc. Se chinuie. Pentru Fiică, sigur. Probabil că sacrificiile pe care ea le-a făcut pentru fiică sunt atât de mari încât e cazul să grăbească răsplata. Probabil că tot Fiica este de vină și pentru că bărbații nu s-au mai uitat deloc la ea în ultimele două decenii. Da, iată o femeie cu greutăți care a trecut prin focurile iadului ca să-și poată crește odrasla. Dar ce-i cu Fiica? Oare câți ani vor mai trece până când își va da seama că trebuie și poate să vorbească și ea? Câți ani ar trebui să treacă până când te vei putea simți suficient de curajos încât să-i spui oricui că este greșit?
Greşelile celor fără de greşeală sunt descoperite ulterior.
Poate ca raspunsul deja l-ai dat – ai zis ca Mama s-a chinuit din greu sa-si creasca Fiica, probabil singura. In truda cu care a razbit in viata, a incercat sa-si creasca fiica astfel incat sa fie in stare sa-si faca singura un viitor: mancare, educatie, cele necesare. Dar a uitat sa-i dea din personalitatea ei, care s-o ajute sa razbeasca la randul ei in viata; poate de-asta Fiica „tace si sapa”, devenind o mica sclava. Si de aici o noua teorie: crezi ca Mama, prin acest comportament, incearca o noua modalitate de „educare”, de invatare a fetei ca in viata, ca sa razbesti, iti trebuie o anumita atitudine, un anumit tupeu, pe langa multa truda?
Eu cred ca fiica este cea care greseste. Mama, chiar si daca stie ca greseste, are o doza mare, cred, de convingere ca tot ce face este pentru a-si ajuta fiica.
Fiica era insa suficient de mare incat sa se poata exprima liber. Asa s-a vazut de la mine. Si totusi, nici pss n-a zis. Mi se pare deplasat, ca mama, sa stai cu mainile in san cand copilul tau se chinuie. Indiferent ce ar fi facut sau ce crezi ca ar fi bine de facut.
Zau, dar de unde stii tu ca fata aia se chinuia cu adevarat ?Adica doar pt ca a zis, aoleu, nu mai pot. Pai asa nici un atlet nu ar mai face performanta daca nu s-ar chinui si nu ar fi in acelasi timp indemnat si de antrenor sa se chinuie. Desigur, articolul tau este interesant si pt ca poate atinge aceste chestii oarecum nu ff clar definite re relatia intre antrenori si sportivi. Ca de ex, daca ai dat exemplul cu o fata firava, m-am gandit la gimnaste, de exemplu, si am citit articole legate de chinuiala reala la care sunt supuse, ca minore, (nu la 20 de ani), de antrenori plus sistemul de antrenament, desi nu din sadism ca prima intentie, ci cu intentii bune. Am mai citit articole despre mari performeri de nivel superlativ nu numai in sporturi, dar si arte, gen pianisti, violonisti, etc, si mai toti au zis ca au avut o relatie din asta oarecum sado-masochista (care ar impresiona un observator extern chiar ff mult) nu numai cu profesorii, insa cu insisi parintii lor. (Asta si pt ca in zilele noastre profesorii si mai recent chiar si antrenorii sportivi nu isi prea mai permit chestii de genul asta fata de minori, insa parintii inca pot activa in acest sens). Efectiv cu sentimente de depresie
chiar severa asociate. Si unii au depasit, altii nu. Acum, eu nu zic ca e bine, mai ales daca e vorba de un minor, trebuie efectiv luat in seama ce e mai bine pt minor. Insa chiar sportivii si artistii insisi ziceau ca in final concluzia lor a fost ca daca nu ii chinuiau parintii nici ei nu ar fi reusit sa se maturizeze re performanta. Ma rog, insa astea sunt povestile invingatorilor, celor rezilienti, care au trecut de partea mai dificila plus au si avut succes, nu stim povestile celor care nu au reusit sau s-au lasat, nu stim nici procente. Insa faptul ca in povestea de mai sus, fata respectiva parea totusi majora, mie asta imi zice ca era destul de rezilienta si totusi poate co-participa. Plus chiar daca nu va reusi intr-o cariera de halterofila, poate va reusi intr-o cariera de Cenusareasa…daca te-a impresionat asa pe tine de erai gata gata sa o salvezi !
Ai dreptate, asa cum ai privit tu raportul dintre mama si fiica este foarte corect ce ai spus. Dar ce facem daca fiica nu vrea sa faca performanta. Sportivele fac sacrificii in speranta unui succes rasunator. Ele vor sa faca performanta, vor sa fie ca Nadia, generic.
Ori sa spunem despre o mama care-i pune fiicei sale in carca 20 de kilograme ca face antrenament pentru viata cu ea, mi se pare gresit. Halterofila nu avea cum sa iasa. De fapt nimic din aria sportului n-ar fi caracterizat-o.
Chiar ma gandeam ca poate parintii mei au fost cam prea indulgenti…ce, imi strica mie sa devin si eu un mare patinator, de exemplu ? Dar ei au ascultat de antrenor, cate dupa 5 lectii le-a zis, Draga doamna si domnule, nu mai chinuiti copilul, ca e degeaba…adica era clar in cazul meu ca nu merita efortul sa ma chinuie asa in mod special ca nu as fi reusit sa devin mai coordonat si gratios plus puternic vijelios la triplu sau cvadruplu axel nici sub tortura, Doamne fereste !