20:23 Am simţit cât este de puternică atunci când mi-a zâmbit într-un mod cu totul şi cu totul special. Mi-a zâmbit normal, mi-a zâmbit sincer, cu ochii. Nu am simţit-o puternică în raport cu mine, nu. Puternică. Părea că ne-am despărţit dimineaţă, iar acum vine să mă ducă la un restaurant. Aşa, de weekend. Am sărutat-o şi am strâns-o puţin de spate, pe sub geacă pe care o poartă mereu desfăcută. M-a luat în braţe şi i-am simțit căldura. Ajuns cu gură lângă urechea ei i-am şoptit dacă ştiam că eşti atât de bine, nu mai veneam. Mă cunosc, ştiu ce pot să fac. Conştientizez când, cu cine şi de ce; ştiu ce vreau. Dar după ce am văzut-o am simţit că nu mai ştiu nimic. Nici despre mine şi cu atât mai puţin despre ea. Simt ce poate face, mă întreb oare dacă vrea să facă ce poate face.
Mă ţine de braţ şi mă conduce către maşină. Ce contrast. Ea, deschisă, albă. De sus până jos. Maşina neagră. Nebună antiteză. Mă opresc două secunde privind-o peste capotă. Nu am cum să-mi ascund bucuria atunci când îi văd safirul din ochi. Mă hipnotizează. Deschid uşa şi întru. Îmi zice că îi place maşina, dar că nu o simte a ei. Sigur, e mare şi neagră. Maşina este închisă, nu se potriveşte cu firea ei. Ea este albă, nelimitată. O văd într-o decapotabilă bleu. Mă întind cât nu sunt de lung pe scaunul din dreapta. Mă uit în ochii ei, o văd. O simt. E fericită. Mă bucur enorm. Are dreptul să fie. Îmi place. Este una dintre puţinele femei căreia i-aș da voie să mă ducă oriunde. Nu numai la volan. O văd, o simt, mă simte şi mă vede.
Ce faci? Întrebarea asta are atâtea sensuri încât e că şi cum i-aş spune direct, începi tu. Îmi povesteşte pe larg viaţă ei din ultimii câţiva ani. O văd, îi place să fie sinceră şi corectă. Am văzut asta în prima secundă, în ochii ei. Sunt convins că şi ea a văzut acelaşi lucru la mine, în exact acelaşi moment. Facem istorie personală în mod sincer, dezbrăcaţi de orice asta nu ar trebui să o ştie. Frumos. Îmi place să simt cum cineva îşi pune totul în palme. Tot. Cu astfel de oameni nu ai cum să fii altfel decât sincer, într-un mod cât se poate de natural. Îmi zice că a descoperit viaţa punând detetul în fiecare borcan cu experienţe. A gustat din toate, nu s-a gândit. A încercat. A făcut. A renunţat. A făcut din nou, până s-a prins. Ba, io trebuie să fac asta. S-a prins repede, adică pe la 22 de ani. Acum face 25 şi este beton. Nu doar că face, face perfect şi are puterea să schimbe lucruri. În bine. Ea poate.
Merg mai în profunzime. Tu. Tu, ce faci? Am simţit nevoia să mut discuţia aici. Ea s-a uitat din nou la mine cu verdele devenit crud, puţin spre galben. E leoaică şi cu cât mergi mai adânc în sufletul ei, cu atât mai naturali îi devin ochii. Acum o cunosc. Îi văd coamă. Râde. Râde din tot sufletul, rade sincer. Îmi plac la nebunie oamenii care nu se sfiesc să-şi arate bucuria. Este frumoasă, am văzut asta în urmă cu 8 ani, atunci când ne-am întâlnit ultima oară. Are trăsături perfecte. Este desenată de un mare maestru. Azi am redescoperit ce m-a determinat să fiu acum, aici. Trebuia să o văd. Adevărata ei frumuseţe, se arată atunci când zâmbeşte sincer. Dacă nu ştie, am să-i spun data viitoare, peste 8 ani. 20:24 [în tren]
Frumuseţea este armonia contrariilor.
Eseurile preferate pot fi ascultate și pe Youtube. Abonează-te acum la canalul IanCunoaștere!
Share
Caaaat de frumos! Mai zi!
Atat, ca se pierde misterul :)
Mi-au dat lacrimile….bine că n-ai scris mai mult (din punctul ăsta de vedere).
Sper să scrii o carte iar eu o voi cumpăra și o voi recomanda și altora. Pentru că rândurile acestea au valoarea unei terapii.
Mulțumesc >:D<
Abia astept sa iti scriu pe prima pagina o dedicatie lunga, din suflet.
Nu aveam cum sa scriu mai mult, sunt convins ca stii si de ce. Terapie? Si pentru mine este la fel.
Nu, eu multumesc!