[ora 09:59] Nu știu unde sunt; nu mă interesează. Nu știu cum am ajuns aici; nu-mi bat capul. Nu simt teamă sau alte emoții care să-mi semnaleze că este ceva în neregulă. Nu, totul pare perfect. Sunt foarte calm, ai zice – suspect de liniștit. Parcă pentru prima oară m-a părăsit cu totul curiozitatea. Sunt conștient că în mod normal aș fi căutat natural indicii cu privire la locul în care m-am trezit. De ce
[ora 22:21]Pentru că nu vreau ca informațiile pe care ți le transmit acum să-ți schimbe felul în care te comporți, am să le ascund într-un plic; voi sigila plicul și îl voi ascunde într-o carte, în biblioteca ta. Cartea o voi alege astfel încât să treacă ani până când o vei trage afară. Instinctiv. Eu acum și tu atunci. Când vei citi toate astea, eu voi fi plecat de mult de aici. Fizic. Pentru că așa
[07:59] Deschide ochii larg și întinde pielea frunții mișcându-și încet urechile. Își face vânt și balansoarul se pune încet în mișcare. Scoate reportofonul. Navighează. Play. Mă tot gândesc la conceptul de prietenie adevărată. Găsesc interesant faptul că mulți leagă prietenia adevărată de perfecțiune. Am auzit vorbindu-se despre prieteni buni, cei mai buni prieteni sau prieteni adevărați. Nu prea am înțeles de ce prietenii se cataloghează; pe grade. Probabil pentru că nici prietenii nu mai sunt ce au
[21:21] Ridică receptorul și tace. Ascultă preț de câteva minute fără să scoată un sunet, după care își cere scuze și închide. Revine în cameră și își continuă fraza. Asumarea mi se pare una dintre cele mari virtuți cu care omul a fost înzestrat. Faptul că în mod sincer accepți și pui pe seama ta un eveniment în care ai fost implicat, este un mare plus. Între asumare și înțelegere este o distanță destul de
[20:59] Își plimbă pliculețul piramidal de ceai de jur împrejurul cănii. Își mișcă mâna ritmic, desenând parcă cercuri de dimensiuni diferite. Ochii se mișcă și ei, dar în ritmul pliculețului care înoată pe pereții cănii. Cu ochii descrie lent aceeași formă, dar într-un ritm diferit. Mâna se blochează. Piramida își continuă mișcările într-o viteză în scădere și tinde către centrul cercului, eliberând aroma plantelor captive până acum. Apa se colorează din ce în ce mai
[07:59] Se ridică de pe fotoliu și apasă cu palma pe cotorul cărții. Gândesc pozitiv. O fac natural sau instinctual, nu mă privește. Nu l-am văzut pe Iisus. Nu dețin secretul fericirii absolute și nici pe cel al vieții eterne conștiente – încă. Nu m-a învățat nimeni să gândesc pozitiv, nu mi-a arătat nimeni scheme logice sau statistice în care oamenii care gândesc pozitiv au de câștigat. O fac, pur și simplu. Sigur că aș fi
[20:59] Apăs play. Aud vocea mea sau nu. Dorm sau nu. Deschid ochii sau îi închid și-mi fixez privirea în centrul supernovei cu care nu numai că m-am obișnuit, dar simt că face parte din mine. Sau eu din ea. Trebuia să fie aici de mult sau a fost și nu am observat-o. Cu cât mai intens o privesc, cu atât mai diferite sunt formele pe care mintea mea i le dă. O las, mă
[01:59] După o pauză de câteva secunde, răsucește cheia pentru a treia oară în broască. O scoate și o aruncă în același buzunar din rucsac după care închide fermoarul. Își trece mâna peste fruntea uscată și înaintează încet către lift, pe lângă balustradă. Se întâmplă ceva cu instalația electrică de pe scara blocului. E defectă. Singurul neon funcțional este la parter. În bezna comodă, ledul verde care încadrează butonul liftului apare ca un ochi ager