[ora 09:59] Nu știu unde sunt; nu mă interesează. Nu știu cum am ajuns aici; nu-mi bat capul. Nu simt teamă sau alte emoții care să-mi semnaleze că este ceva în neregulă. Nu, totul pare perfect. Sunt foarte calm, ai zice – suspect de liniștit. Parcă pentru prima oară m-a părăsit cu totul curiozitatea. Sunt conștient că în mod normal aș fi căutat natural indicii cu privire la locul în care m-am trezit. De ce eu? De ce aici? De ce acum? Sunt întrebările mele de control, întrebări care mi se par acum, atât de străine. Au fost ale mele, au fost. Aici, acum este altfel totul. Eu sunt altfel. Stau, pur și simplu. Nu contemplu. Stau ca și cum timpul s-ar fi oprit de mult. Sau ca și când contractul timpului cu mine s-a incheiat.
Mintea nu mi-a livrat nimic; nicio conspirație cu privire la modul în care am fost adus aici; nicio întrebare-capcană, niciun indiciu … nimic! Am mintea goală sau plină cu nimic. Dar un altfel de nimic, nu nimicul cotidian cu care am fost obișnuit, nu. Celălalt nimic, cel cu sens de preaplin, de super-suficiență. Inspir, expir încet. Parcă fără voia mea, iau stiloul metalic perfect echilibrat; scot capacul auriu și-l pun lângă coala albă. Iau coala, o îndoi pe marginea stângă, o așez pe birou. Iau capacul și-l împing la capătul stiloului. Devine și mai greu, exact pe gustul meu. Trag aer în piept, expir încet și mâna dreaptă-mi pleacă necontrolabil spre coala albă, văd contractul.
Eu, Răzvan Ianculescu, declar pe propria răspundere că-mi voi perfecționa viața până la cele mai fine aspecte. Sunt singurul responsabil. Știu perfect ceea ce vreau și mărturisesc astfel că nu voi lua parte la o viață altfel decât știu că merit. Lucrurile se întâmplă exclusiv cum vreau să se întâmple, sau cum merit. Vârsta pe care o am mi-a permis să cunosc o parte a vieții, iar acum e timpul să o primesc pe toată, să strălucesc.
Îmi iau angajamentul solem că voi îmbogăți calitatea relațiilor umane pe care le voi lega; voi șlefui până la perfecțiune limbajul meu; voi exploata voința infinită cu care Universul m-a inzestrat; nu voi abandona, oricare ar fi natura piedicilor. Voi genera exclusiv intenții constructive și voi demasca instant minciuna. Voi imbrățișa tot ce va urma, având în minte clar că totul este pentru bine meu suprem, spre perfecționarea firii până la măestrie. Voi incerca să-mi depășesc în mod constant limitele cunoscute – creez contractul.
Sunt total responsabil pentru modelarea propriului destin și pentru tot ceea ce mi se întâmplă sau mi se va întâmpla. Îmi asum toate deciziile pe care le-am luat sau pe care le voi lua, indiferent de realitatea imediată, rezultată. Sunt conștient că orice acțiune pe care o inițiez are un ecou care poate atinge pe nimeni sau pe toți. Sunt astfel răspunzător și pentru toate mesajele verbale sau nonverbale pe care le răspândesc în lume.
Nu voi tăinui adevărul și nu voi conspira în vederea deformării lui. Înțeleg și accept că a avea o Stare de Spirit perfectă, reprezintă singura cale capabilă să te ducă pe cele mai înalte culmi ale succesului. Sunt dispus și dornic să-mi conștientizez starea, să o creez și să o perfecționez în mod constant. Sunt pregătit să-mi trăiesc viața conștient de ciclul fără sfârșit al auto-creșterii și al cunoașterii. Mă declar pregătit să folosesc puterea infinită din mine, putere de care dispun încă de la naștere. Prefer ca oamenii să mă apropie sau să mă îndepărteze de ei, pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce nu sunt. Sunt gata să îmbrățișez orice schimbare de fond sau de formă, având pasiune și responsabilitate reale pentru tot ceea ce este viu – îmi asum contractul.
Stiloul îmi cade lin dintre degete. Îl las; nu mi-am propus nici să-l las să cadă, nici să-l prind sau să nu-l prind. Cade, pur și simplu. Cerneala de un albastru electric se împrăștie parte pe arătătorul degetului mare, parte în subsolul paginii. Fixez atent degetul, schimb, mă uit la coală. Înapoi la degetul albastru care pleacă necontrolat spre coala proaspăt scrisă. Se așterne în colțul din dreapta jos și când îl ridic, foaia dispare. Următorul, vă rog! se aude din spatele ghișeului. Mă scutur, îmi scot foile din mapă, le verific discret și înaintez încercând să-mi recuperez pixul din buzunarul de la piept. Nu mai e nici pixul, nici buzunarul, am doar contractul. [ora 10:00]
Puțini sunt cei care știu cât ar trebui să știe, ca să afle cât de puțin știu.
Eseurile preferate pot fi ascultate și pe Youtube. Abonează-te acum la canalul IanCunoaștere!
Share
Salut Razvan,
Eu cred ca oamenii au mare nevoie sa si suprime gandirea, macar pentru perioade scurte, chiar inainte ca existenta ca fiinte umane sa inceteze_E important sa ne abandonam simtirii fara a constientiza nimic…Cred asta deoarece gandirea ne obstructioneaza, oricat de inteligenti de liberi am fi_in functie de mediul in care ne desfasuram, familia, prietenii, cunostintele, tipul de educatie de instructie pe care le insusim de a lungul vietilor noastre, ne creioneaa profilele, ne determina visele de noapte si de zi, aptitudini si obiective…Stiu ca mi place sa ma exprim plastic, nu sunt insa absolut sigur ca Universul, inteligenta absoluta, cand a realizat combinatia de Pamant si Cer care ma reprezinta, m a programat pt asta, a vrut sa fiu cine sunt…Cred cu tarie asta, cred ca tot ce ni se ntampla nu e intamplator…Am incetat sa mi fixez obiective, m am descotorosit de idei batute in cuie, traiesc in prezent, aleg ceea ce mi place sa fac, si fac cu pasiune, fara sa trasez un itinerar al vietii mele , fara sa concep vreun scenariu…asa consider eu ca e intelept!
Salutari Ioan,
Da, sigur ca da. Nu stiu daca a suprima este cel mai potrivit cuvant, dar ideea pe care ai expus-o este adevarata. Daca nu putem suprima gandirea, macar sa ne luam timp pentru a o putea observa. Observarea modului de a gandi te poate salva din multe.
Nimic nu este intamplator, iti impartasesc total ideea.