Dorul poate avea foarte multe sensuri. Sunt atâtea definiții pentru dor câți oameni îl simt. Nu știu de ce, dar cei care experimentează dorul sunt uneori priviți ca oameni slabi. Oamenii asociază dorul cu lacrimile și lacrimile cu suferința. Dar nu trebuie să fie neapărat așa. Avem dreptul din când în când să ni se facă dor. Eu leg dorul întotdeauna de sentimente puternice, de amintiri frumoase și de întâmplări care m-au făcut să mă simt bine. Nu  mi s-a întâmplat până acum să-mi fie dor de ceva care m-a influențat în mod negativ. Cu atât mai puțin de cineva care a făcut asta – am dreptul la dor.

Îmi las dreptul uneori să mi se facă dor. E ca o călătorie imaginară. Uneori mi se face dor de casă, de curtea bunicilor, de bunicii de la țară, de leagănul din nuc, de bucătăria de vară, de mersul la câmp, de săbiile din brazii uscați de la Crăciun. De multe lucruri. Uneori mi-e dor de neștiință am dreptul la dor.

Mi-e dor de lipsa fricii de boală atunci când mâncam o roșie nespălată, un fruct direct din pom sau bucata de ciocolată scăpată în nisip. Mi-e dor de cazmaua cu care-am distrus toată curtea bunicului. Uneori mi-e dor și de de ciocanul cu care-am bătut cuie în toate scândurile bune ale bunicului, după ce am distrus toate mașinuțele cu el. Mi-e dor să desfac ceasul deșteptător și să mă bucur de pumnul de titirezi cu care m-am ales. Mi-e dor să scriu cu mere pe pereți. Mi-e dor să trag cu țeava. Mi-e dor, recunosc.

Din când în când, o anumită aromă are puterea să mă ducă cu gândul fix la perioada aia din copilărie, când eram liber să fac orice. În sertarul cu amintiri, perioada în care eram liber să fac orice are un loc aparte. Am pus totul într-un dosar imaginar pe a cărei copertă scrie cu litere de-o șchioapă Libertate. Mă tot gândesc la faptul că perioada aceea mă guvernează și azi. Am descoperit că multe lucruri pe care le fac în prezent cu atâta plăcere, au ca sursă dorul. Acum am banii pe care nu-i aveam atunci când eram copil. Probabil asta este cea mai tare chestie – faptul că pot să-mi am acum ceea ce mi-am dorit când eram copil.

Am avut Pegas, acum am Mountainbike. Atunci era foarte scumpă, acum am dat echivalentul a câteva cartușe de țigări pe ea. Mă face să mă simt copil, iar asta este marea bucurie a vieții, pentru mine. Mi-era dor de mersul pe bicicletă. Am renunțat la cămăși în favoarea tricourilor colorate pentru că mi-era dor de ele sau de mine în ele. Am dat pantofii pe teneși pentru că mi-era dor de libertate. N-am mai purtat șapcă zece ani, până când mi-a căzut una în mână și mi-a adus aminte de copilărie. O lungă perioadă nu m-au atras jocurile, până când mi s-a făcut dor. Am descoperit uimit că prețul unei console face cât o masă decentă în centru, în doi. Am luat-o, mi-am dat dreptul la dor.

Mai am ceva. Îmi place să stau la soare. Uneori mă blochez pe balcon, cu ochii închiși, în bătaia soarelui. Nu numai că mă simt liber, dar portocaliul din spatele ochilor închiși îmi aduce aminte de vacanțele de vară din generală sau din liceu. Zilele trecute încercam să-mi aduc aminte care a fost ultima vacanță de vară pe care-am avut-o și am aflat că au trecut zece ani de-atunci. Mi-e dor de o vacanță de trei luni, recunosc. Și asta nu pentru că aș trage la jug 18 ore pe zi, ci pentru că era pur și simplu frumos. Și nu ar trebui să merg într-un loc exotic, în astea trei luni. Cred că aș putea foarte bine să rămân și acasa. M-aș descurca. Îți dai dreptul la dor?

Dorul este un organ de cunoaștere a infinitului.

Ai aflat? Am scris o carte pe care am cifrat-o. Ofer cheia de acces celor dornici să o parcurgă.
Detalii Aici, acum: Astăzi [roman]