Fiecare generație are caracteristicile ei. Îmi place să compar generațiile, îmi place să descopăr asemănări sau deosebiri între ele. Sunt foarte multe aspecte ale vieții care fac generațiile să fie atât de diferite. Cei care au crescut cu V-ați ascunselea gândesc altfel decât cei care-au crescut cu guma Turbo. Cei care-au crescut cu guma Turbo sunt diferiți de cei care-au crescut cu jocurile Sega sau Terminator, care gândesc altfel decât cei crescuți cu internetul și cu smartphone-ul. Mă fascinează însă deprinderile celor care au gustat viața înainte de Revoluție, înainte de megapixeli și de quadcore-uri. Îmi plac obiceiurile pe care le au cei mai bătrâni, generația strângătorilor.

Debaraua plină de borcane și sticle m-a fascinat de când eram copil. Întotdeauna mă întrebam de ce stau zeci de borcane, întotdeauna goale, aranjate atât de frumos în rafturi. De ce ai mei niciodată nu aruncau sticlele, care sticle aveau raftul lor în debara. Cu ce scop se spălau toate o dată pe an și se rearanjau în debara? Parcă așteptam sfârșitul lumii, iar secretul supraviețuirii era deținerea unui număr cât mai mare de borcane sau de sticle goale. Neapărat ordonate și neapărat curate.  Nimic nu se arunca, nimic nu se pierdea, totul se depozita.

Sertarul cu pungi era un loc sacru. Nicio pungă de plastic nu se arunca. Toate erau împăturite frumos și aranjate pe categorii. Cele mai mari dedesubt, date pe din două. Deasupra lor erau pungile de tip maiou. Și ele împăturite frumos, presate cu grijă. Peste ele veneau pungile mai mici, cele incolore, niciodată îndoite, drepte, frumoase și curate. În cealaltă parte a sertarului erau sacoșele de pânză, cele cu toarte. Dacă pungile erau bine îngrijite, sacoșele erau venerate. Se găseau rar, se făceau la comandă și nu erau gratuite, asta le făcea chiar prețioase.

Trusa cu scule avea locul ei în debara. Era o cutie imensă de lemn în care găseai orice. Pe lângă eternul ciocan, nelipsitul patent, ruginitul clește și eterna șurubelniță cu mâner roșu, găseai bucăți din prize arse, cuie îndoite, șuruburi, piulițe, șaibe, șmirghel, bandă izolatoare neagră de pânză, sârmă, un set de chei, practici orice. Resturi dintr-o broască ruginită, arcuri de diferite dimensiuni, o mistrie, un cancioc, toate conviețuiau în acest micromediu al trusei cu scule. Trăiam cu MacGyver în casă. Sentimentul pe care-l aveam când analizam conținutul cutiei era același: sfârșitul lumii poate să vină oricând, avem borcane, pungi și scule, suntem salvați!

Constat cu surprindere că multe dintre deprinderi nu au dispărut. Cunosc oameni care încă au o colecție impresionantă de borcane. Încă păstrează cu pasiune sticle și bidoane de plastic. Încă aranjează grijuliu pungile de plastic într-un sertar și încă păstrează fiecare șurubel într-o cutie veche pe balcon.

Sfârșitul lumii se încăpățânează și nu vine, dar oamenii încă se pregătesc pentru el.