(ora 19:19) Trag intens în piept aerul rece și totul se oprește. Nu expir, rămân nemișcat. Între reprizele de respirație, nimeni și nimic nu mă poate atinge. Într-un fel, în pauza pe care mi-am permis-o, nimeni și nimic nu mă mai vede. Nu mai exist pentru nimeni, dar toată lumea există pentru mine. E perfect, nu pot influența pe nimeni cu prezența mea, nimeni nu mă poate influența. Efectiv dispar, nu mai sunt aici, sunt oriunde vreau să fiu. Aici rămâne doar observatorul din mine, care captează tot ce mișcă în jurul locului unde ai crede că sunt. Sunt ca o lentilă. Aici rămâne corpul devenit cea mai sensibilă cameră video. Una care doar înregistrează. Iar lumea, lumea s-a oprit; a înlemnit totul; de parc-aș fi oprit timpul – detasare.
Poc, a încremenit totul în secunda în care am apăsat rec; au dispărut toate întrebările. Curiozitatea s-a dizolvat. Mi-am suprimat capacitatea normală de a construi orice gând pornind de la o față sau de la niște cuvinte. Renunț conștient la ceea ce mă mișcă în mod normal. Totul este doar acum și aici. Nicio proiecție, niciun simțământ; nimic uman, ai zice. Dar nu. Observ acum și aici fără să descos nimic. Pot să fac asta fără să pierd nimic. Lentila prin care trece totul, nu înfluențează nimic; nimic nu o influențează. Înregistrez, observ, fără filtre, pe detasare. Fără proiecții. Fără să mâ gândesc la motivele pentru care oricine, orice. Îi spun detașare, dar asta doar pentru că nepăsare este asimilat în societate ca un lucru negativ.
Detașare. Sunt, dar nu sunt. Te percep, dar nu vreau să te înțeleg. Încercând să te înțeleg, voi strica filmul în care tu trebuie să faci exact ce-ți este menit să faci. M-am desprins de orice s-ar putea afla în jurul meu. De oricine. M-am desfăcut; m-am separat, ai zice. Dar nu. M-am apropiat de ceea ce sunt. Detașându-mă, nu mă rup. Devin unul. Nu separ, integrez. Lentila este un mijloc prin care pot privi totul fără să spun nimic; fără să cântăresc; fără să mă gândesc la ce aș face eu; fără să caut rezolvări sau căi de acces. Este minutul în care nu vreau să se deschidă uși. Și nici să le deschid. Este modul prin care fac din liniște un mod de a fi. Și totuși, nefăcând nimic, determin pe unii să fie independenți. Fac, nefăcând. Mulți dintre ei nu ar putea fi, punându-mi aceeași întrebare cu fond greșit: tu ce ai face dacă ai fi în locul meu? Expir (ora 19:20).
Fără detașare am fi prizonierii nevoilor lumești.
Eseurile preferate pot fi ascultate și pe Youtube. Abonează-te acum la canalul IanCunoaștere!
Share
Comentariile sunt închise.