Se spune că dinozaurii au alergat pe Pămât circa o sută de milioane de ani. Alergarea lor a fost curmată brusc de căderea unui asteroid. Să ne imaginăm că asteroidul nu a căzut pe Pământ. Şi dacă nu a căzut înseamnă că imensele animale care au populat Pământul atâtea milioane de ani, nu au pierit. Şi dacă nu au pierit înseamnă că timp de zeci de milioane de ani s-au transformat, adaptându-se. Dinozaurii există şi astăzi, vânează sau sunt vânaţi, se plimbă liberi prin jungle. În ideea în care omul, aşa cum îl cunoaştem, a ajuns aici după un drum de câteva sute de mii de ani, mă gândesc la cum ar arăta dinozaurii după 70 de milioane de ani de evoluţie. Ar mai avea sens să vorbim despre oameni dacă dinozaurii şi-ar fi continuat nederanjaţi existenţa? Ar mai avea.
Banala maimuţă, a fost suficient de ambiţioasă încât să devină om. Sigur, un proces amplu care implică foarte multe modificări. Aparent, maimuţa a reuşit asta fără pregătire prealabilă, fără un istoric indelungat pe Pământ şi fără ajutor, se pare. Pur şi simplu s-a iluminat, iar de la maimuţă la omul care trăieşte în oraş este o distanţă de câteva sute de mii de ani. Doar atât. Pentru că dinozaurii nu au fost nimiciţi, să ne gândim la ei aşa cum ne gândim la maimuţe când vine vorba despre om. Dar nu ne vom întoarce cu câteva sute de mii de ani înapoi, facem un salt ceva mai lung în timp.
În urmă cu treizeci de milioane de ani, o anumită specie de dinozaur s-a iluminat. A trecut prin acelaşi proces amplu prin care a trecut şi maimuţa într-un Univers alternativ. S-a ridicat şi a plecat din junglă cu gândul că peste câteva sute de mii de ani va deveni om cu acte în regulă. Şi chiar aşa s-a întâmplat. Procesul prin care dinozaurul a devenit încet om a fost unul mai lung ca al maimuţei, dar rezultatul a fost similar. După un milion de ani de evolutie, primii oameni evoluaţi din dinozauri construiau primele civilizatii, în urmă cu 29 de milioane de ani.
Dacă în două sute de mii de ani, oamenii-maimuţă au dat peştera pe rachete capabile să îi ducă pe Lună, ce au făcut oamenii-dinozaur într-o perioadă de 29 de milioane de ani? Unii probabil au rămas să se lupte cu fiarele din care au evoluat, cunoscând astfel sfârşitul speciei, iar alţii au decis să plece. Având în jurul lor atâtea animale capabile să zboare, oare nu li s-a părut şi lor, aşa cum ni se pare şi nouă, că zborul este fascinant? Ba da, sigur că li s-a părut. Nu rămâne decât să aflam unde au plecat şi să ne stoarcem minţile în căutarea unui mijloc prin care putem ajunge şi noi acolo.
Morala: Problema pe care o au oamenii nu este că ţintesc prea sus şi eşuează, ci că ţintesc prea jos şi reuşesc. (Michelangelo Buonarroti)
Întâlneşti destui dinozauri în Parlamentul actual.
Bine ai revenit!
Asa este. Si nu numai in Parlament, dar acolo sunt cei mai vizibili.
Eu nu am inteles articolul, insa morala am mai auzit-o, doar ca nu am inteles legatura dintre articol, care mi se pare cam literar fantasy-SF fiction, si morala, care mi se pare destul de realista si non-fiction. Zau, eu am mari probleme in a reconcilia literatura de fictiune din genul fantasy-SF, cu literatura de non-fictiune, eu le tin ff separate asa in capul meu. Nu e asa de pertinent altor genuri de literatura de fictiune, pe care le pot intelege oarecum intrepatrunse cu literatura de non-fictiune, desi desigur reprezentative doar la nivel ff redus si fragmentar, uneori chiar caricaturizat, sau comic al realitatii inconjuratoare, plus uneori decorat sau accentuat cf diverse mode, stiluri, culturi, preocupari predominante ale epocii respective, dar e ceva in special pertinent literaturii de fictiune fantasy-SF (din punctul meu de vedere). De aia nu am inteles.
Oamenii SF, carora eu le-am dat viata in articol, au tintit mai sus, motiv pentru care nu mai populeaza Pamantul, acum. Noi, ceilalti, inca tintim jos si reusim. Asa am legat eu realul de SF. Nu prea sunt multe de inteles din poveste, ea raspunde la intrebarea „Ce s-ar fi intamplat cu oamenii daca ei ai fi aparut acum 30 de milioane de ani?”
Bun exercițiu de imaginație…
Crezi că fiecare specie are potentialul sau, ca să nu dau o conotație subiectiv-morală, crezi că rezultatul sau măcar pașii evoluției, în general, ar fi cam aceștia: dezvoltarea inteligenței (așa cum o înțelegem noi) și a unei conștiințe de sine și nu numai?
Tu ai dat un exemplu, cu dinozaurii. Dar sunt multe specii care au dispărut, așa cum am considera noi, înainte de a atinge un prag de evoluție ,,superior”. Pun ghilimele pentru că toate comparațiile sunt relative și țin doar de subiectivitatea speciei noastre – ce considerăm noi a fi superior evolutiv etc.
Adică, mă întreb dacă pisicile, într-un timp suficient de extins, s-ar dezvolta suficient de mult pentru a ținti mai sus, înspre spațiu și pentru a-și lua tălpășița. Omul e clar că tinde spre asta. E următorul pas cumva.
Eu cred ca sunt specii care si in prezent sunt cu mult superioare noua. Poti sa-l pui pe „superioare” in ghilimele, urmand acelasi principiu pe care bine l-ai punctat tu :)
Sa ma intorc. Sunt animale care sunt cu mult peste noi din multe puncte de vedere. Numai ca ele s-au adaptat/transformat urmarind alte scopuri.
Da, eu chiar cred ca asta ne este menirea. Sa ne luam talpasita. Ce interesant suna. Oamenii, asa cum bine stii, printre altele, sunt foarte atrasi de necunoscut. Eu cred ca tocmai dorinta de a explora necunosctutul ne-a determinat sa devenim ceea ce suntem. Maimuta iluminata avea o dorinta nebuna sa cunoasca, nu-i asa? :)