Românii au speriat Europa, nu este o noutate, este o constatare. Nu de acum, de câțiva ani buni. Nu toți, mulți. Sunt de părere că avem, ca națiune, potențial să speriem Europa, dar nu negativ, pozitiv. Faptul că românii fură chiar nu mai este o noutate. Nu ar fi adevărat dacă aș afirma că o spun cu durere sau cu răutate. Pentru că lucrul acesta a devenit aproape o trăsătură definitorie. Și în țară și în străinătate, ingeniozitatea românilor în ceea ce privește însușirea bunurilor altor persoane fără acordul lor, reprezintă un fapt real. Dar de ce se întâmplă asta?

Legislația condamnă aproape oriunde furtul, dar din punctul meu de vedere actul în sine ar trebui să fie privit pe spețe. Nu mi se pare corect ca unul care fură de foame să fie pus în aceeași oală cu unul care fură doar pentru ca “foarte multul” pe care îl are nu îi ajunge. Se spune că legea condamnă fapta, iar unde este lege, nu există tocmeală. Dar despre ce vorbim? Cine nu fură? Îți spun eu cine nu fură. Nu fură acela care nu este prins, pentru că societatea românească actuala este clădită pe furt. Dar este un cuvânt prea dur, așa că românii au găsit un substantiv digerabil: ciupeală. În felul acesta parcă altfel accepți faptul că furi.

Un om semi-cinstit își face curaj și fură doi mici aproape făcuți de pe grătarul de la periferia pieței. Dacă este prins poate fi condamnat pentru furt. Vânzătorul de mici afișează în geam un carton pe care scrie că micii cântăresc cincizeci de grame. Motiv pentru care îi vinde la suprapreț, evident. În realitate micii cântăresc treizeci de grame, însă vânzătorul fură la cântar. Patronul vânzătorului știe că micii ajunși pe grătar cântăresc de fapt patruzeci de grame, dar nu are nicio problemă cu asta, pentru că cele zece grame în minus reprezintă profitul lui neimpozabil. Vânzătorul se bucură și el de celelalte zece grame în minus pentru că reprezintă bonusul său la salariu.

Administratorul pieței știe că micii pe care îi vinde patronul sunt mai mici decât trebuie, dar nu are nimic împotrivă. Pentru că patronul grătarului este un băiat de treabă care-i asortează lunar o foaie cu fața lui Caragiale în buzunarul de la piept al cămășii sale necălcate cu manșete jegoase. Subtil și util. Subtil pentru că se impune.  Util pentru că atâa vreme cât aministratorul primește atenția nu va permite altui comerciant să vândă mici în piață. A se interpreta că nu omoară pe nimeni prin refuzul său. Este un băiat cinstit care își face meseria. Ce vină are el că patronul de la mici îi tot îndeasă în buzunarul de la piept bancnote de 100 de lei pe fiecare 5 ale lunii ?

Să mă întorc la omul semi-cinstit ale cărui intestine ghiorțăie imitând Deșteaptă-te române! Cum a stat el zile întregi prizând fumul de la mici cu o bucată de pâine în mână, până azi, când și-a făcut curaj. A înhățat cele șaizeci de grame de mici vândute la preț de o sută, crezând că vânzătorul nu era atent, dar surpriză. A fost prins cu micii-n gură, mici neplătiți. Cine l-a prins? Vânzătorul, care în secunda doi și-a sunat patronul. Patron care în secunda trei l-a informat pe administratorul pieței. Administrator care în secunda patru a chemat poliția. De ce? Pentru că furtul este de condamnat, nu așa spune legea?

Vulpe, tu mi-ai furat gâsca, da-mi-o înapoi!