Fericit că am prins loc liber în metrou mă așez ușor. Mă încearcă un sentiment de vinovăție pentru că eu stau pe scaun, iar în jurul meu sunt atâtea reprezentante ale sexului frumos care stau în picioare. Au trecut mai bine de șaizeci de secunde și până acum niciuna nu m-a privit în ochi cerându-mi nonverbal să-i cedez locul. Deși sunt conștient că-mi iese cămașa din pantaloni, încerc să mă așez mai comod. Dezlipesc genunchii, trag aer in piept, scot cravata din poală și o las să atârne liberă. Așez diplomatul între cei doi pantofi pe care cu greu i-am lustruit dimineață și mă simt privit. Iată prima necunoscută care mă roagă cu sfială să-i cedez locul – Necunoscuta din metrou.

Are cel mult 25 de ani. Foarte elegantă, aranjată și calmă, vine încet spre mine. Eu apuc diplomatul , mă ridic și mă agăț de bară făcându-i loc. O privesc în ochi zâmbind și îi adresez un Vă rog plin de respect. Ea-mi mulțumește în șoaptă și-mi întoarce zâmbetul așezându-se pe scaunul cald din fața mea. Bărbătește vorbind, necunoscuta din metrou arată bine, recunosc. Evident, nu am să-i demonstrez asta prin gesturile mele. Pun calm diplomatul între picioare și întorc ușor capul spre dreapta prefăcându-mă atent la niște puștani care vorbesc despre muzică. Cu dreapta mă țin de bara de sus, iar pe stânga o bag în buzunar ca să demonstrez astfel relaxarea mea totală. Nu rezist mult.

Prea multă atenție strică, fie ea și prefăcută. Așa că decid să privesc și în stânga. Întorcând capul, privirea mea o întâlnește din nou pe a ei. Nu numai că zâmbește. Mimica ei îmi creează  impresia că vrea să mergem la o cafea. Îi susțin privirea pentru câteva secunde și scot mâna din buzunar încercând să aflu dacă am sau nu timp să-i onorez interpretata invitație. E târziu, n-am cum. Bag mâna și mai adânc în buzunar, ușor nervos. Îi arunc o privire pe furiș și văd astfel că ea scoate din poșetă un postit galben și un pix metalic. Se uită zâmbind senin la mine și mâzgălește ceva pe hârtie. Mi-o întinde discret, iar eu dau drumul barei pentru a luat bilețelul, introducându-l la fel de discret în buzunarul din dreapta.

Pentru câteva secunde am avut ambele mâini în buzunar, moment în care ea mi-a lăsat impresia că mai are puțin și hohotește. Am zâmbit și eu larg, acompaniat de inconfundabila voce deloc feminină Urmează stația Piața Unirii, cu peronul de partea stângă. Mi-am îndesat cămașa în pantaloni, mi-am aranjat sacoul și am coborât din metrou. Necunoscuta nu s-a clintit, probabil lucrează în Pipera. Am scos bucățica de hârtie și am citit nerăbdător: Vedeți că aveți șlițul desfăcut… [O poveste bazată pe un eveniment real via Dumi]

Mai nimic nu este ceea ce pare.

Ai aflat? Am scris o carte pe care am cifrat-o. Ofer cheia de acces celor dornici să o parcurgă.
Detalii Aici, acum: Astăzi [roman]