Noi le numim culori, când de fapt nu sunt decât urme ale căderii luminii pe orice textură. Lumina se reflecta din aproape orice, iar ceea ce ochiul uman percepe ca urmare a acestei acțiuni, se încadrează la o denumire clară, e o culoare. Avem nume pentru majoritatea culorilor. Nuanța în sine este dată de material. Lumina este aceeași, în mare. Căzând pe suprafețe diferite, se reflectă diferit, iar urmarea este faptul că percepem culori diferite.
Unii cred că nu există. Alții o împing la extrem. Există, măcar la nivel de concept și poate fi definită în multe feluri. Sensul de bază ne învață că magia poate fi totalitatea procedeelor prin care se invocă forțe supranaturale spre a produce miracole. Oamenii au pus-o pe scenă ca iluzie exersată foarte bine sau pur și simplu scamatorie. Nu-i rău. Mă gândesc așa: dacă există cuvântul, înseamnă că există sau au existat oameni care fac sau
Încă de pe la doi ani și jumătate, de când conștientizăm faptul că noi suntem piticii din oglindă, începem să (ne) construim. Ne identificăm cu corpul nostru, devenim conștienți de el și mai ales de mișcarea lui în ceea ce oamenii mari denumesc realitate. Odată ce am aflat că avem un corp, gândim și regândim totul într-un proces amplu și lung de construcție mentală. Ne lărgim și ne îmbogățim experiența de om în fiecare minut.
Ceva este și va rămâne imposibil, atâta vreme cât nu se poate realiza. Niciodată, sau nu în această viață. Nu ai cum să fii atras de imposibil, câtă vreme se știe că nu poate fi schimbat. Imposibilul rămâne imposibil, iar odată ce înțelegi asta, abandonezi și ieși. Orice energie canalizată către un lucru imposibil de modificat, este o pierdere. Imposibilul este nimic, iar nimicul nu este atrativ pentru nimeni. Vei fi mereu atras de lucruri
Fericit că am prins loc liber în metrou mă așez ușor. Mă încearcă un sentiment de vinovăție pentru că eu stau pe scaun, iar în jurul meu sunt atâtea reprezentante ale sexului frumos care stau în picioare. Au trecut mai bine de șaizeci de secunde și până acum niciuna nu m-a privit în ochi cerându-mi nonverbal să-i cedez locul. Deși sunt conștient că-mi iese cămașa din pantaloni, încerc să mă așez mai comod. Dezlipesc genunchii,
Mereu ne plângem că nu avem timp. Mă plang, mă enervez uneori că nu am timp, că uneori totul merge întâmplător și o ia la vale parca fara voia mea. Mereu am fost un om grabit, mereu am fost pe fugă, destul de des în viteza a patra și uneori în a cincea. Le vreau pe toate acum, aici și repede. Dar nu așa oricum, le vreau și foarte bine, făcute ideal. Ce este capcana timpului?