Încă de pe la doi ani și jumătate, de când conștientizăm faptul că noi suntem piticii din oglindă, începem să (ne) construim. Ne identificăm cu corpul nostru, devenim conștienți de el și mai ales de mișcarea lui în ceea ce oamenii mari denumesc realitate. Odată ce am aflat că avem un corp, gândim și regândim totul într-un proces amplu și lung de construcție mentală. Ne lărgim și ne îmbogățim experiența de om în fiecare minut.
Știm că oamenii care au condus civilizații de succes au devenit zei. Poporul i-a zeificat şi le-a cioplit fețele în piatră. Era singurul mijloc prin care fața zeului dăinuia pentru vecie. Zeificarea era cel mai înalt grad de apreciere. Conducătorul devenea zeu, adică supraom. Ritualul străvechi s-a pierdut între timp, conducătorii nu mai sunt zeificați. Acum sunt pur şi simplu înlocuiți cu alții. Sunt atât de multi pretendenți, încât nu ne mai pasă nici cine
Timpul este rezultatul expansiunii universului însuși. Dar ce se întâmplă când universul îşi termină expansiunea iar timpul se inversează? Care ar fi natura timpului? Dacă teoria corzilor e corectă, timpul are nouă dimensiuni spațiale şi una temporală. Ne putem imagina că la început toate dimensiunile erau amestecate, iar în timpul BigBang-ului, trei dimensiuni spațiale, cunoscute ca înălţime, laţime şi adâncime, şi o dimensiune temporală, cunoscută noua drept timp, s-au propagat. Celelalte şase sunt în continuare