Eu cred că promisiunea a devenit ceva depăşit. Nu pentru că nu mai este la modă să faci promisiuni ci pentru că  nu  se mai respectă. Oricine promite orice. Promisiunea reprezintă un angajament prin care cineva se obligă să facă ceva. Vezi tu, acest se obligă impune ceva destul de clar. Cel puţin pentru mine. Cel puţin la prima vedere. Dar noi, cetăţeni onorabili, am reuşit destul de rapid să măturăm pe jos cu promisiunile. Le călcăm în picioare fără nicio jenă. Este pe undeva normal, câtă vreme nimeni sau prea puţini respectă şi onorează promisiunea. De ce aşa?

Copiii învaţă să promită că vor fi cuminţi, la cererea părinţilor. Însă (tot) copiii,  învaţă destul de rapid că este suficint doar să promită şi să nu facă.  Dacă în cazul lor totul se poate ierta din pricina vârstei, nu acelaşi lucru se poate spune despre adulţi. Adulţii, la fel ca cei mici au înteles la timp că dă bine să faci o promisiune. De principiu, oamenii care fac promisiuni, sunt bine văzuţi. Prezintă o oarecare garanţie, îţi lasă impresia de seriozitate. Nu? Însă de cele mai multe ori promisiunea rămâne o simplă vorbă în vânt.  De ce se mai utilizează termenul de promisiune câtă vreme limba română este atât de bogată şi ne pune la dispoziţie atât de multe alternative?

Cade cerul pe noi dacă înlocuim “promit” cu “am să incerc să…” sau cel mult cu  “voi face tot posibilul să…” ? Sună mai decent şi nu implică neapărat acea obligaţie pe care sigur o implăcă promisiunea. Mi-e scârbă să aud politicieni care fac promisiuni şi uită de ele; angajatori care fac promisiuni şi uită de ele; angajaţi care fac promisiuni şi uită de ele; producători care fac promisiuni şi uită de ele… Oameni, în general care uită cu totul de esenţa unei promisiuni, dar continuă să folosească acest termen. Promisiunea ar trebui să fie ceva sfânt, dar a ajuns atât de degradată, încât în momentul în care auzi pe cineva făcând o promisiune chiar îţi vine să râzi.

 Morala: Promisiunile adânci nu se pun în multe vorbe.