Omul este singurul animal despre care ştim că (îşi) pune întrebări şi care (îşi) caută răspunsuri la ele. Tot omul este sigurul animal despre care ştim că indiferent cât de bine i-ar fi, conştientizează faptul că se poate şi mai bine. Motiv pentru care lasă mai mereu impresia că este nemulţumit. Tot el este animalul care se întreabă dacă ceea ce a ales este corect. Consideră uneori că drumul pe care merge este cel greşit şi atunci începe să construiască mental un labirint care porneşte de la şi dacă...

Şi dacă toţi oamenii ar fi sufletişti, săritori, buni, sinceri şi inteligenţi?  Dacă în jurul nostru ar fi numai oameni de treaba nu ne-am mai bucura de ei. Pentru că fără cei care nu sunt de treabă n-am avea cu ce să-i comparăm pe cei de treabă. Sau n-am mai avea de ce să-i apreciem. Ar fi ceva normal cu care ne- obişnui încă din primii ani de viaţă. Toţi am fi la fel. Nimic ieşit din comun, nimic special, totul plat si monoton.

Dacă dragostea ar fi ceva care întotdeauna începe bine, întotdeauna continuă bine şi întotdeauna se termină bine nu am mai fi atât de bucuroşi când ne-am întâlni jumătăţile. Şi nici atât de umani când se termină totul. Şi nici atât de fericiţi atunci când iubim sau când ne simţim iubiţi.  O facem tocmai pentru că ştim asta. Pentru că deşi nu ne gândim la asta, acuns într-un cufăr imaginar din străfundul minţii se află sentimentul de nesiguranţă. Ideea că se poate termina orice orincând. Dacă dragostea n-ar fi atât de complicată n-ar fi frumoasă.

Şi dacă toate deciziile pe care le-am ar fi întotdeauna cele bune? Dacă am şti că niciodată nu am avea cum să greşim, n-ar exista nicio diferenţă între oameni şi maşini. N-ar mai fi sare, n-ar mai fi piper. Nu degeaba a greşi este omeneşte. Maşina care greşeşte este înlocuită cu alta mai performantă. Care să nu greşească. Omul care greşeşte se autoreglează şi merge mai departe. Şi greşeşte din nou şi se autoreglează iar. Un proces continuu pe care nicio maşină nu-l va putea realiza niciodată.

Morala: Imprevizibilul face viaţa colorată.