02:00 Sunt aici și scriu aceste rânduri pentru tine. Dar tot acum, când îți scriu ție, sunt afară. Hai să-ți spun. Mi-am făcut curaj și mi-am scos bicicleta la soare. Da. Îmi place să fac mișcare, mai nou, m-am redescoperit. Mi-am adus aminte cât de mult îmi place să fiu un om super activ. Dar tot acum, când sunt pe bicicletă – parca sunt unde vreau sa fiu.
Sunt departe de gălăgie, departe de lume, de mișcările si zgomotele făcute de oameni. Acum aud doar marea învolburată cum se lovește de malul abrupt pe care stau. Îmi place să simt și să aud liniștea. Mă fascinează. Sunt cel mai concentrat om de pe pământ. Liniștea merită atenție. Simt că dacă mi-ar vorbi cineva la cinci centimetri distanță nu aș reuși să prind niciun cuvânt. Și nici nu vreau, pentru moment.
Tot acum, scriu la o lucrare, cred că este ceva de școală, mai bine zis de facultate. Este într-o limbă pe care nu reușesc să o citesc, eu omul care mijește ochii în fața calculatorului. Însă eu, omul care mânuiește pixul, o stăpânesc perfect. Nu o cunosc, dar o cunosc, nu vreau să o învăț, pentru că deja o știu, într-un fel.
Praful mi-a inundat plămânii încât am impresia că și eu mă transform ușor-ușor în praful de stele, mă dezintegrez. Poate dacă bate un vând mai puternic mă va rupe bucățică cu bucățică , fărâmă cu fărâmă, până voi pluti lin peste tot și peste voi. Marșul pe o căldură ca asta, când mai bate și vântul așa puternic, pălmuindu-mă peste față, nu mai este deloc eroic. Aștept din minut în minut să aud câte o bubuitură, să mă trezească la realitate și să mă aducă din nou cu picioarele pe pământ. Dacă ar înceta zgomotele, nu am mai putea să ne concentrăm, am sări cu toți în aer, am muri fără să ne dăm seama ce s-a întâmplat cu noi.
Mi se înfundă roțile tot mai mult în pământul negru și cleios. Sigur nu am luat-o pe drumul bun, dar sunt unde vreau să fiu. Până în cel mai apropiat sat mai am mult de mers, iar pădurea asta nu îmi este deloc prietenă, mai mult mă ademenește în mlaștini. Iar mă va prinde noaptea. Iar sacul de dormit este încă ud de la ploaia de azi dimineață. Și vântul ăsta polar nu mă ajută deloc după asfințit. Bine că am muzica. Mi-am scos o cască din ureche.
Mă gândesc la faptul că întotdeauna mi-a fost teamă de apă adâncă, de apa al cărui fund nu îl pot vedea. Oare chiar mie mi-a fost frică? Dacă da, atunci cum am reușit să scap de fobie și să mă simt în largul meu printre toți acești pești multicolori, meduze dansatoare și corali? Aici sunt eu? Da, aici sunt eu, se pare. Mi-e frică, dar sunt în largul meu; îmi țin respirația, dar respir; dau alert din mâini și din picioare spre suprafața, dar nu mă mișc.
Experimentez chiar în aceste momente ceea ce mi-am dorit toată viața: exist în orice formă vreau, în mai multe părți ale planetei, în mai multe părți ale universului. Trăiesc prezentul în mai multe realități pe care niciodată nu le-am amestecat. Sunt în același timp un întreg, dar un întreg împărțit în mii de particule care colonizează spațiul culegând informații despre tot și toate. Pot să controlez toate informațiile atât de bine încât le pot accesa oricând. Sunt ba la Polul Nord, ba la Polul Sud. Pe pământ sau în spațiu. În apă sau pe uscat. Îmi întind tentaculele invizibile oriunde vreau. Eu sunt peste tot, eu sunt unde vreau să fiu. 02:01
În lume sunt două tipuri de oameni: ca voi și ca mine.
Articolul tau imi aduce aminte de „Conversatii cu Dumnezeu”, unde este explicat, foarte frumos, si acest fenomen…exact fenomenul „eu sunt peste tot, eu sunt unde vreau să fiu.” :)
Mi-a placut enorm ideea articolului (asadar, felicitari Ioanei) si mi-a placut enorm si stilul in care ai dat viata acestui text aici, pe blog, de acum inconfundabil (…felicitari si tie!!!)! :)
Multumesc.
Iti povesteam zilele trecute despre placerea pentru povestile libere.