Sunt aproximativ 7.080.360.000 de oameni pe această minusculă planetă, pe care noi o numim Pământ. Sau Terra. Există un vechi mit chinezesc despre Firul Roșu al Destinului.  Se spune că vechii zei ne-au legat un fir roșu în jurul gleznelor și l-au atașat de toţi oamenii ale căror vieți sunt predestinate să se “atingă”.  Firul se poate întinde la infinit sau se poate încâlci, însă niciodată nu se va rupe. Oamenii ale căror vieţi sunt menite să se intersecteze, mai devreme sau mai târziu vor lua contact. Direct sau indirect. Totul este influențat de probabilități matematice.

Încă din copilărie suntem educați să gândim cifric. Să cântărim șansele, să le atribuim cifre şi să ne orientăm către evenimentele care au șanse mai mari de succes. Aşa suntem educați, aşa ne desfășuram viața. Dar aceeaşi viaţă ne oferă din când în când posibilitatea să urlăm uimiţi “Care erau şansele?”.  Aşa se întâmplă şi cu Firul Roşu invizibil. La aceste mici şanse face referire mitul Firului Roșu al Destinului. La limita dintre posibil şi imposibil.

Ai plecat din casă grăbit, te-ai oprit pentru două minute în faţa panoului unde este afișată întreținerea. Chiar când să pleci ai observat că a venit o recipisă de la poștă. Deschizi cutia poștală, iei recipisa şi o pui în buzunar. Ajungi la magazin, ceri un pachet de țigări, nu au marca preferată, ieşi şi intri în următorul magazin. Sunt doi clienți în fața ta. Unul tocmai a plătit, iar cel de-al doilea constată cu uimire că şi-a uitat portofelul acasă. Lasă produsele acolo şi fuge cerându-şi scuze. Norocul tău, şi aşa eşti pe fugă. Plătești şi fugi şi tu, dar constați cu uimire că ţi-ai uitat  bricheta acasă. O țigară în minus, tot răul spre bine. La gura de metrou fumează cineva. Nu mai rezişti şi ceri un foc. Sacrifici cinci minute.

Cobori şi metroul este deja în staţie, alergi şi apuci să intri în timp ce ușile se închid. Norocul tău. Scoţi cartea şi până la destinație nu vezi şi nu auzi nimic. Eşti în întârziere.  Decizi să nu te grăbești. Omulețul verde de la semafor pâlpâie, dar graba nu este o soluție azi.  Se face din nou verde, laşi toată lumea să coboare de pe bordură si pășești agale scoțând telefonul din buzunar. Exact după apăsarea butonului pentru deblocare, te izbește cineva. O tânără care-şi cere scuze neîncetat, care te ia de braţ şi te readuce pe bordura de unde ai plecat. Gesticulează şi vorbește repede. Nu-ţi pasă de telefon. Pentru că cerul senin de vară ar fi invidios pe culoare ochilor săi. Pentru că șatenul din părul său tuns bob te mângâie. Pentru că buzele ei parcă te sărută de noapte bună. Pentru că tenul ei alb te umple de lumină. E cochetă, e perfectă!. Te-ai îndrăgostit, iar timpul, job-ul, telefonul, țigările, toate pot să mai aștepte. Deschizi gura hipnotizat şi reușești să legi o propoziție simplă: Hai la o cafea!

Care erau șansele? Dacă nu te opreai în faţa panoului în scară? Dacă nu vedeai recipisa? Dacă aveau ţigări în primul magazin? Dacă nu-şi uita clientul portofelul acasă,  dacă nu-ţi uitai tu bricheta acasă? Dacă nu fuma nimeni la gura metroului? Dacă nu prindeai metroul acela? Dacă traversai din prima la semafor? Dacă nu scoteai telefonul? Nu aveai cum să nu te comporţi aşa cum ai făcut-o, pentru că erai legat de tânăra minionă cu Firul Roșu al Destinului. Nu trebuie să te dai peste cap pentru a fi acolo unde trebuie să fii. Dacă trebuie, vei fi acolo indiferent de factorii interni sau externi. Firul roşu al destinului te va aduce lângă cine trebuie, atunci când trebuie. Fără să poţi să schimbi asta.

Viețile care sunt predestinate să se atingă se vor atinge.

Ai aflat? Am scris un roman pe care l-am cifrat. Ofer cheia de acces oricui este dispus să îl parcurgă. Detalii Aici, acum: Astăzi [roman]