Nu, nu sunt perfect

Nimeni nu este, știu. Dar eu chiar nu sunt. A fost o scurtă perioadă în copilăria târzie, perioadă în care îmi doream să fiu perfect. A trecut foarte repede, e drept, capriciile copilăriei. Nu sunt perfect nu pentru că uit să duc gunoiul și nici pentru că urăsc să șterg praful. Nu sunt perfect nu pentru că detest să strâng rufe și nici pentru că nu mă pricep să dau cu mătura. Nu sunt perfect nu pentru că nu obișnuiesc să mă gândesc la ziua de mâine și nici să-mi fac planuri. Nu sunt perfect nu pentru că uneori nimeni și nimic nu mă poate clinti de la drumul meu; asta chiar dacă drumul meu înseamna două ore de stat întins pe spate în canapea ascultând muzică. Nu sunt perfect nu pentru că uneori îmi place să stau degeaba. Nu sunt perfect nu pentru că înjur și nici pentru că îmi place să-mi colorez viața cu un strop de rom din când în când. Și chiar dacă aș putea să fiu perfect, n-aș putea! Nu sunt perfect și pentru că nimeni nu mă vrea perfect.

Îți dai seama ce greu mi-ar fi să fiu perfect într-o lume imperfectă populată doar cu oameni imperfecți? Și așa am o inclinație innăscută spre identificarea constanta a imperfecțiunilor celor din jurul meu. În prezent echilibrez defectele lor cu ale mele. Ironic, dar funcționează perfect. Dacă ale mele ar lipsi s-ar strica ecuația. Păstrez acest permanent balans perfect tocmai pentru că sunt imperfect. Gândesc așa cum o fac pentru că sunt imperfect. Deduc lucrurile așa cum o fac pentru că sunt imperfect. Te plac sau te urăsc pentru că sunt imperfect. Mă port așa cum o fac pentru că sunt imperfect. Iar ție îți place sau nu cum gândesc, mă placi sau nu, te atrag sau nu, tocmai pentru că ești un om imperfect. Chiar ești.

Nu există grade diferite de imperfecțiune cum nu există nici de perfecțiune. Nu pot fi mai imperfect decât tine și nici invers. Nu mă simt pregătit să fiu perfect, dar parcă nici voi nu arătați a fi pregătiți ca eu să fiu perfect. Nu sunt pregătit nici să întâlnesc oameni perfecți. M-aș simți limitat, mic și defect dacă aș întâlni un om perfect. Cercul este perfect, poate și pătratul și poate alte câteva obiecte sau culori. Oamenii nu sunt perfecți. Nu au fost, nu sunt și nici nu vor avea cum să fie. Cumva, adânc înrădăcinată în ADN-ul nostru, se află criptată informația care ne determină să fim imperfecți. Lucrurile perfecte sunt plictisitoare și banale. Probabil că la fel ar fi și oamenii perfecți. Banali și plictisitori. Îmi plac oamenii, ceea ce mă face un iubitor al imperfecțiunii.

Așa imperfect cum sunt, îmi dau seama că atunci când îndrăgesc un om, o fac tocmai pentru că îmi place suma imperfecțiunilor sale. Și nu este vorba neapărat de convertirea defectelor la calități. Chiar deloc. Sunt multe aspecte ale imperfecțiunii pe care nu le regăsesc pe lista trăsăturilor mele. Eu nu le am, dar le văd la cei din jurul meu si mi le-aș dori. Știu că mi-ar prinde bine mai puțină grabă. Mi-ar prinde bine mai multă nepăsare uneori, mai multă atenție alteori; mai puțină implicare uneori, mai multă consecvență alteori; mai multă indiferență uneori, mai puțin dramatism alteori. Dar nu sunt și nu pot fi perfect.

Realitatea este o copie imperfectă a lumii perfecte.

Facebooktwittergoogle_pluspinterestlinkedinmail
septembrie 26, 2014

Etichete: , , , , , , , ,
    • Asa este, Ruxandra. Numai ca din cand in cand oamenii uita ca sunt oameni. Uita ca sunt imperfecti si cel mai grav, uita ca si cei din jurul lor sunt tot oameni, tot imperfecti. Si in loc sa atraga, imperfectiunea indeparteaza, in mintea lor.

  • Si ce se intampla cand ne obisnuim cu imperfectiunea oameniilor?In ziua de azi obisnuinta e egala cu plictisul.Ne place misterul,ne plac contradictiile generate de imperfectiuni,dar odata descoperite se diminueaza si gradul de acceptare al acelei persoane.Nu e curios cum tocmai acele imperfectiuni care definesc o persoana si care ne-au atras la inceput noi incercam sa le schimbam la final?

  • Lasă un răspuns

    Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *