Povestea unui strop de ploaie: azi am văzut oameni

Am fost gheață, dar zeul Soare m-a binecuvântat cu căldură. Astfel am renăscut într-un lac de munte. Acolo am copilărit, interacționând cu cei ca mine și cu vietățile din apă. Mulți spun că eu reprezint sursa vieții pe Pămâmânt, dar încă nu sunt convins că așa stau lucrurile. N-am făcut nimic special ca să fiu ceea ce sunt și chiar nu pot să fac nimic pentru a schimba asta. Natura este stăpâna mea și a celor ca mine. Ea decide cât și cum voi trăi. Îmi place să cred că eu, la fel ca oricine altcineva, reprezint doar o rotiță mică, parte din marele mecanism al vieții. Și eu, la fel ca voi, am aspirații, dorințe și sentimente. Și eu mă bucur când întâlnesc pe cineva care gândește la fel ca mine sau sufăr atunci când pierd pe cineva drag. Nu am întâlnit oameni, până azi. Astăzi natura mi-a arătat lumea.

M-am evaporat. Am părăsit corpul în care am fost obișnuit să trăiesc. Am lăsat în urmă lacul, cu promisiunea că într-un viitor îndepărtat mă voi reîntâlni cu cei dragi, dacă nu în locul în care am copilărit, într-unul și mai frumos. Nu prea mai țin minte mare lucru din călătoria spre cer. Ars de zeul Soare, m-am dezintegrat având impresia că această călătorie, pe care bătrânii o denumesc Renaștere, nu este nimic altceva decât moartea, pur și simplu. Lunga și dureroasa călătorie m-a teleportat într-un loc pe care mi-l imaginam cu totul și cu totul altfel. În poveștile vechi se vorbea cu fascinație despre el, motiv pentru care imaginea pe care eu mi-am construit-o a fost una feerica. Am greșit, pentru că locul în care-am ajuns după evaporare este mai degrabă un câmp de luptă, fară nimic feeric. M-am recompus.

Acolo, deasupra tuturor, se duce o luptă crâncenă pentru supraviețuire. Am fost parte dintr-un nor de ploaie. Uimitor, acolo nu există nici prietenii și nici menajamente. Totul e gri. Nu recunosc pe nimeni și am rămas cu impresia că nimeni nu cunoaște pe nimeni. Am dobândit un nou corp care se răcea și se încălza independent de voia mea. Natura m-a remodelat pentru luptă, se pare. Deși temperatura n-o puteam regla, redobândisem libertate deplină de mișcare.  Am aflat că mă pot mări și mă pot micșora cu o viteză uimitoare, fără să descopăr însă la ce mi-ar putea folosi asta. Cert este că locul acela mă bântuie încă. N-am avut timp să mă gândeasc la ceea ce se întâmpla sub mine. Mediul devenea din ce în ce mai întunecat, mai gălăgios și mai rău. Semenii mei au murit izbiți de alți semeni mai puternici. Oriunde-aș fi privit vedeam stropi dansând într-o luptă macabră. Mi-am acceptat destinul, am lăsat garda jos simțind că pentru mine urmează sfârșitul. Și-atunci totul a devenit alb.

M-a trezit bubuitura care m-a făcut să vibrez. Acum cad, învârtindu-mă foarte rapid. Mă prăbușesc fără să pot vedea spre ce mă îndrept. Nu am murit, se pare. Nu mă pot controla, nu mă pot mișca, nu pot face nimic. Cred că am leșinat atunci când marea albă a pus stăpânire pe norul devenit noua mea casă. Într-un fel mă bucur că am evadat de acolo. Dar cu ce preț? Dacă aș fi rămas acolo, aș fi murit; am evadat și mă îndrept cu viteză spre nicăieri. Cad necontrolat, străpungând nori de diferite culori. Mă bucur totuși că mi-am redobândit corpul, sunt din nou lichid, dar slabă este consolarea. Sfârșitul mă va găsi în corpul meu de drept, care încet-încet cedează. Privesc în urma mea cu mare efort și constat îngrozit că bucăți mici din mine rămân în urmă. Mă dezintegrez,  sunt aproape înghețat și nu pot să fac nimic. Mai bine alegeam să rămân în nor și să mor ca un luptator; nu ca un laș, fugind.

Minune. Am ieșit din perdeaua de nori și încep să mă încălzesc. Deși cad cu aceeași viteză pe care nu reușesc deloc să o controlez, un sentiment de bine îmi inundă simțurile. S-ar putea totuși să scap. Apuc să vad linia curbă a orizontului,  va să zică Pământul chiar este curbat. Recunosc verdele copacilor, recunosc formele neregulate ale lacurilor, văd șerpi imenși cenușii, brazdați de dungi albe, intrerupte, pe care se mișcă viețuitoare de diferite culori. Văd râuri mișcându-se, văd păienjeni imenși împietriți, văd furnici care se mișcă încoace și încolo, văd copaci inerți, ciudați, văd viață. Asta-mi dă putere. Pe măsură ce Pământul devine tot mai vizibil, realizez că șerpii sunt de fapt șosele, păienjenii sunt fire electrice, furnicile sunt…ei bine, sunt oameni. Unii stau ascunși sub niște ciuperci colorate care-i apără de ploaie, alții au capetele acoperite. Forțez și aterizez pe nasul unuia fără ciupercă. Nu zăbovesc mai mult de câteva secunde că sunt luat și aruncat cu o zvâcnire într-un mic lac. Imediat altul calcă pe mine. Cum voi găsi drumul spre casă?

Fiecare ploaie are povestea ei.

Facebooktwittergoogle_pluspinterestlinkedinmail
martie 25, 2014

Etichete: , , , , , , , ,
  • Ai avut mare curaj sa scrii un text de acest gen care ar putea fi interpretat ciudat. Ceea ce ti-a iesit este minunat si te felicit din tot sufletul. Astept cu nerabdarea urmartoarele ganduri..

  • Ce mult mi-a placut povestea ! Nu mi s-a parut de loc o poveste ciudata, ci chiar ca una potrivita chiar si pt lecturi educative pt copii ! Chiar mi-a placut asa de mult incat am sa incerc sa o traduc in mai multe limbi straine, dar va lua ceva timp pt ca e cam lunga si nu prea am experienta la tradus povesti, plus e ff literara, insa am sa incerc cu asta, si o sa public traducerile pe blog, ca Guest post, (desigur ca o sa spun ca e o poveste scrisa de tine), si o sa revin sa anunt cand termin plus cu linkurile la
    traduceri.

  • Lasă un răspuns

    Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *