De ce mă gândesc la ce mă gândesc?

Ca ființă superioară și socială, exact la fel ca tine, îmi place să cunosc oamenii și să le decodez mecanismele de funcționare. Fiecare are un sistem propriu, construit și alimentat de-a lungul vieții. Fiecare are o motivație internă sau externă, care stă la baza tuturor acțiunilor pe care le întreprinde sau a gândurilor pe care le „aude”. Activitatea prin care oamenii analizează sau cunosc în amănunt alți oameni este ceva pe cat de natural, pe atât de simplu. Teoretic nu ne învață nimeni că este util să fim atenți la comporamentele celor din jurul nostru sau la sistemele acestora de valori, dar o facem, instinctiv. O facem pentru că intuim, chiar de la vârste fragede, că din momentul în care l-am înțeles pe celălalt, oricine ar fi, relația noastră cu el evoluează, urcă la un alt nivel. Cu cât mai corect este decodat sistemul celuilalt, cu atât mai mare va fi nivelul de înțelegere și de acceptare între indivizi.

Ca un țiuit fin de fundal, mintea caută și găsește întotdeauna o structură, o cauză care o declansează și o va împinge să genereze gânduri – să gândească. Natura acestor gânduri este într-o legatură extrem de strânsă cu motivația personală. Omul conștient aude activ gândurile și totodată alege să le dezvolte sau nu, funcție de aceeași motivație interioară. Sensul pe care individul îl dă zgomotului de fond (gândurilor) este esențial. Natura sensului este dată în permanență de setul de valori pe care fiecare-l cară de la naștere. Astfel, același eveniment are capacitatea de a genera stări diferite de la om la om. Fiecare va decoda evenimentul folosindu-se de propriul sistem, iar informația pe care mintea o livrează în conștient, după decodare, este pur personală – caracteristică fiecărui individ. Oamenii căută în permanență, activ sau pasiv, să își explice real anumite evenimente, anumite comportamente sau anumite stări pe care le experimentează. Înțelegerea oferă liniște plus un iz de control. Mintea are nevoie din când în când de caldura oferită de mirajul sentimentului de control, oricât de fals ar fi el.

În mod natural, că ne propunem sau nu, urmărim și decodăm fiecare cuvânt sau gest al oamenilor care vin rând pe rând în fața noastră. Informațiile pe care le obținem în urma procesului, le sortăm și le așezăm frumos într-un coș invizibil pe care-l purtăm cu noi peste tot. Util ar fi să înțelegem că informațiile din coș sunt întotdeauna istorice. Datele culese pot fi folosite exclusiv statistic. Adică ele definesc stări sau oameni în anumite momente, anume exact atunci când ele au fost culese și sortate. Atenție, ele nu sunt general valabile, niciodată. Defectul major al multora este faptul că ei consideră informațiile culese ca fiind general valabile. Cu alte cuvinte, odată ce informația a ajuns în coș, că este corectă sau falsă, ea va dicta setul de valori la care individul se raportează.  Chiar dacă informațiile din coș nu mai sunt de actualitate, mulți vor continua să le considere general valabile. Astfel apar etichetările, catalogările, condiționările  și autosabotarea. Sigur că toate sunt capcane.

Culegerea informațiilor și interpretarea lor va duce la schimbarea comportamentului celui care procesează. Față de sine, dar mai ales față de oamenii și mediul din jur. A înțelege faptul că totul este într-o permanentă schimbare, inclusiv oamenii și comportamentele lor, este aur. Informațiile adunate și decodate pot oferi un suport real în determinarea trendurilor, dar ele nu pot suplini efectiv ce se întâmplă în realitate. Mai mult, din momentul în care mintea va considera că știe anumite informații, nu va mai aloca resurse pentru a observa fin ce se întâmplă cu adevărat. Atunci când individul consideră în mod conștient că știe, semnalul pe care îl primește mintea este nu te obosi să decodezi sau să înțelegi, stăpânul deja știe. Iată cum sentimentul de control oferit de capcana lui știu, îl determină pe individ să rateze  informații reale și prețioase. Ratându-le, rămâne captiv în setul de norme pe care le-a ordonat frumos de-a lungul vremii în coșul personal. Nu este panică, nu se pierde nimic, pentru că mai devreme sau mai târziu, timpul va lămuri totul, va separa natural informația corectă de cea distorsionată. Toți își dau seama, mai devreme sau mai târziu, că au greșit. Se numește perfecționare și se întâmplă constant în mod natural.

Limpede nu poți să vezi decât cu inima. Ochii nu pot pătrunde în miezul lucrurilor! (Saint Exupery)

Facebooktwittergoogle_pluspinterestlinkedinmail
  • Fiinta ce priveste prin ochii mei in ochii tai nu se schimba ( este însăși eternitatea) , ce se schimba este doar povestea la nivelul formei.

  • Stau uneori în grupuri de oameni și mă sperie până la întristare constatarea inevitabilă a cât de puțin ne chiar vedem unii pe ceilalți… Cât de mult credem că „știm”, așa cum scriai mai sus, încât nici nu mai facem efortul de a-l privi activ pe cel de lângă noi. Îmi vine uneori să prind vreun omuleț de umeri și să-l scutur, să-și deschidă ochii, să vadă persoana din fața lui la timpul prezent.
    La fel, mi-aș dori să-i văd și eu pe oameni. Îmi dau seama uneori cât de multe pierd din cauză că sunt prea obosită și îmi pun un fel de văl de ceață pe minte.

    Totuși, uneori nu-i prea târziu să ne dăm seama că am greșit?… Cât de multe experiențe și câte conexiuni autentice cu cei de lângă noi pierdem din cauza iluziei că știm…

    • Ah, atat de mult imi place nota terapeutica a comentariului tau. Vezi tu, societatea ne-a invatat ca oamenii care scutura alti oameni sunt rai. Eu vin si spun ca de vreo 3-4 ani, pe asumarea mea, eu ma duc si ii scutur, oricat de tare s-ar supara pe mine atunci, chiar atunci. Anii trec si efectele scuturarii se vad. Nu mereu, dar din cand in cand se intampla.
      Nu este asta o minune? Sigur ca este.

      In alta ordine de idei… inca din clasa I, copiii sunt INVATATI ca este bine sa STIE, ca este util sa fie in competitie si mai ales ca e bine sa fie CEI MAI BUNI.
      Inutil sa-ti spun ca toate-s boli, cum intuiesc faptul ca deja stii.

      Niciodata nu este prea tarziu sa ne dau seama [orice]. In fond, la ce ne raportam cand spunem „prea tarziu / prea devreme”? Exact, n-avem la ce :)

  • Lasă un răspuns

    Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *