Obişnuiam să cred că toţi oamenii…

Se spune că pentru mintea şi corpul tău, cel mai bine este să trăiești în prezent. Se spune că oamenii care trăiesc în trecut, din amintiri, sunt prea nostalgici şi îmbătrâniți. Despre cei care trăiesc doar cu gândul la viitor se spune că sunt prea visători. Şi despre unii şi despre alţii se spune că uită să trăiască în prezent, motiv pentru care, vezi tu, viaţa trece pe lângă ei. Călătoria gândului este gratuită, motiv pentru care oamenii îşi trimit mintea foarte des şi în trecut dar mai ales în viitor. Cu toţii păstrăm amintiri pe care le dezgropăm constant râzând. Sau nu. Cu toţii ne gândim la ce va urma şi ne facem planuri în funcție de calcule, cifre sau pur şi simplu intuiție.

Obișnuiam să cred că toţi oamenii se gândesc la viitor. Că toți îşi fac planuri şi calcule. Chiar îi stimam pe cei care-şi expuneau verbal toate planurile de viitor. Nu ştiu de ce. Poate pentru că eu nu am reușit niciodată să-mi pun ordine în viitorul imaginat. Sau poate pentru că de fiecare dată realitatea a fost diferită de imaginea pe care mi-o construisem eu cu gândul la viitor. Foarte rar socoteala din minte se potrivește cu realitatea. Motiv pentru care am încercat să renunțat la planuri, descoperind că cei mai liniștiți oameni sunt cei fără pretenții şi fără planuri mărețe. Dificil. Zice-se că dacă nu ai planuri nu ai așteptări. Dacă nu ai așteptări nu ai motive să fii dezamăgit. E un mod simplist de judecată, dar aflu că funcționează Merită măcar atenție, dacă nu şi punere în aplicare.

Obișnuiam să cred că toţi oamenii inteligenți ajung bogaţi. Nu ştiu de ce. Poate pentru că ai mei îmi spuneau mereu când eram copil că dacă nu învăţ am să ajung mecanic sau meşter. Cred că aceasta poate fi sursa reticenţei mele faţă de oamenii care prestează aşa ceva. Cu meșterii nu am reuşit să mă înțeleg până acum, iar mecanicii sunt încă nişte oameni negri pentru mine. N-am ajuns nici meşter, nici mecanic. Nici cunoscuţii mei nu au ajuns, dar nici bogaţi nu suntem, surprinzător şi uşor ironic. Am stat de vorbă cu oameni deosebit de inteligenți care se zbat undeva între sărăcie şi trai economicos şi am întâlnit bogaţi analfabeţi.

Obișnuiam să cred că toți oamenii iubesc oamenii. Nu știu de ce. Întâlnesc tot mai rar oamenii care să vorbească de bine alţi oameni. Majoritatea au supărări cronice cauzate de oameni. Oamenii reprezinta sursele pentru majoritatea problemelor pe care le au oamenii. Motiv pentru care oamenii urăsc din ce în ce mai mult şi des alţi oameni. Aud tot mai frecvent expresii gen l-aş fi călcat pe cap, aş fi muşcat din el sau eu cred că l-aş fi omorât. Oameni care vorbesc despre alţi oameni, da. Am întâlnit oameni care şi-ar da şi viaţa pentru un animal de companie, dar care nu ar da o flegmă pe vecinii lor; pe şefii lor; pe colegii lor; pe oameni…

Obișnuiam să cred că toţi oamenii apreciază sinceritatea. Nu ştiu de ce. Este adevărat că sunt şi oameni care încă o apreciază. Cei mai mulţi însă vor sări ca arşi atunci când le este servit adevărul brut. Aşa, nefinisat şi neînfășurat într-o mantie de blândețe. Obișnuiam să cred multe, acum cred şi mai multe…

Prezentul bate gândul, dar gândul nu bate prezentul.

Facebooktwittergoogle_pluspinterestlinkedinmail
ianuarie 22, 2014

Etichete: , , , , , , , , ,
  • Un articol interesant si, cred, bine scris. Chiar fusesem usor dezamagit pt ca in ultima vreme parca ai scris mai rar, insa acum mi-a trecut orice dezamagire in fata acestui articol atat de complex. Cred ca ma voi simti tentat sa scriu mai multe comentarii pe baza lui deoarece m-a indemnat sa ma gandesc in mai multe directii. Primul comentariu este, ca mai de obicei in cszul meu, unul relativ suprrficial si egoist, insa sper sa fiu in stare si de altele de alt gen pt ca acest articol le merita.

    Mie personal mi-a facut mai dintotdeauna placere sa
    cred ca imi plac oamenii, plus ca nu e de loc genul meu sa incurajez mizantropia, insa sunt sigur ca asta este si pt ca sunt superficial plus si pt ca eu am avut relatii reale
    de mai lunga durata cu foarte foarte putini oameni, (daca scot din ecuatie relatiile mele cu mama, tata, bunica si o
    prietena pe care o cunosc din copilarie cu care am un fel de relatie cvasi fraterna chiar daca locuim chiar departe unul de altul de destui de multi ani si ne intalnim destul de rar de cand nu mai suntem copii), si eu am cam tanjit asa dupa prieteni, insa desi am avut cativa mereu s-a intamplat sa plecam unii de langa altii in mod constant de inca de cand aveam poate 8 ani, si nu am reusit sa mentin vreo legatura cu nici unul, am avut mai mult asa vreo 2-3 prieteni relativ buni, insa in mod serial, niciodata aceeasi, si niciodata mai mult de ca 1 an, hai maxim 2, cu aceeasi oameni. Plus pe urma cand devii mai adult, adica dincolo de vreo 25 de ani, nici nu mai tinzi sa iti faci prieteni noi prea multi, pt ca se mai schimba preocuparile. Am avut mai mereu relatii bune cu maj colegilor de serviciu, (cu o singura exceptie poate unde nici nu tinea de colegi ci tinea de un loc de munca total disfunctional care chiar impiedica relatiile normale de colegialitate, asa ca ala nu conteaza, desi la vremea aia m-am framantat destul ca ma gandeam ca poate sunt eu cam obtuz, desi nu asta fusese experienta mea anterioara si nu a fost nici cea ulterioara, asa ca m-am lamurit ca nu tinea de oameni, inclusiv eu, ci de o organizatie complex disfunctionala, despre care stiam in teorie ca poate exista, insa nu vazusem niciodata vreuna si sper sa nici nu mai vad vreodata…chiar era sa ma imbolnavesc fizic de stress…zau, eu chiar sunt lipsit de experienta asta a adversitatii, dar desi asta ma face poate naiv, totusi m-a si ajutat sa raman increzator in oameni mai degraba decat sa devin ursuz sau mai rau, cinic)

    • Si mie imi plac oamenii, am mai spus-o. Ori ma invart eu in cercuri dubioase ori realitatea este ca tot mai putini oameni iubesc oamenii. Suntem parca cu barda la brau mereu, cu dintii stransi, cu muschii incordati gata sa calcam in picioare alti oameni. Asta vad, despre asta scriu.

      Am scris mai rar pentru ca am traversat o perioada ceva mia aglomerata, dar pare-se ca a trecut. Sper :)

  • Acum, ca am recitit si articolul tau despre sinceritate plus comentariul meu de sub el,(desi al meu e cert maiputin interesant decat ale lui Cutitaru), zau, mi-a venit sa si rad sa si plang in acelasi timp ! Insa am reusit sa trag o concluzie care poate uni oarecum cele 2 articole, (chiar daca m-am certat la cutite de atunci cu Anneline, si asta e poate si pt ca pur si simplu nu a mers sa ne folosim unul pe altul in modul in care ne propusesem initial, fiecare de partea lui).

    Am impresia ca lipsa relatiilor de incordare tine mai mult de stabilitatea echilibrului economic general mai mult decat de cat de dinamic infloritoare si in ascensiune este economia.si cat de mare e GDP-ul absolut, (averea particulara a fiecaruia).Cand apare instabilitate, stare de nesiguranta referitoare la ziua de maine, re job, rate la casa, nesiguranta re conditii si viitor copii, etc, zau, lumea intra in panica destul de usor, si iritabilitatea creste, (inclusiv nepolitetea, sau chiar expresiile de intoleranta anti-seaman, anti-oricare seaman), uneori chiar in cerc vicios sau spirala destructiva, desi din fericire nu chiar asa de des cu consecinte atat de acut dramatice, dar de mai multe ori asa la un nivel de iritabilitate cronica, un soi de echilibru in dezechilibru,oarecum disfunctional si fara nici o mare bucurie, insa cu avantajul ca depresia cronica ofera o iluzie de stabilitate. De altfel si unii urmasi ai d-lui Freud au zis ca sunt de parere ca o nevroza cronic depresiva e de fapt ceva destul de bun, desigur mai bun decat o stare de paranoiditate cronica, sau chiar decat o criza de isterie, desi ma rog,dupa parerea mea asta e o interpretare oarecum exagerata a unui banc comun pe care si l-a zis dl Freud odata fata de sine insusi, (probabil intr-o zi in care era obosit si satul de toate pretentiile tuturor de a avea o viata cat mai interesanta si de a-si trai clipa cat mai intens), de gen ca si-ar dori ca destui de multi dintre pacientii lui sa invete sa-si transforme starea lor de disperare isterica in simpla nefericire comuna de zi cu zi. (Au fost destui care au format adevarate scoli de gandire din nu stiu ce chestie ii venise sa zica sau sa noteze vreodata dl Freud, chiar si pe cate un colt de biletel de gen ca trebuia sa cumpere morcovi pt supa).

    Iar inteligenta a destui oameni poate fi redirectionata mai degraba catre pastrarea unei starii de echilibru mediocru decat catre sporire de avere. Dar asta nu inseamna ca sunt mai putin inteligenti sau ca au mai putina dreptate decat altii, care prefera sa fie mai dinamic productivi. E doar o redirectionare in alt sens, inspre deziderate de termen mai lung, si pt unii asta poate fi avantajos. Insa desigur ca e mai dificil de inteles sau mai ales de adoptat de cei care doresc sau au chiar inclinatia sa traiasca mai intens sau mai cu suspans. Dar nu sunt unii maiputin inteligenti decat altii, sau mai prost adaptabili decat altii, sau mai putin intelepti decat altii. Sunt doar 2 raspunsuri oarecum diferite, uneori nici macar asa ff clar optional rationale, ci chiar asa mai subconstiente sau intuitive, cf atat stil personal cat si conditii de mediu, care la randul lor pot incentiviza mai mult sau mai putin, atat prin legislatia fiscala, cat si prin optiunile politice cat si prin cultura generala, una din optiuni respectiv la cealalta…desi ideal ar fi sa fie permisibil si incentivizat ambele optiuni, si mai ales urmarita o stare de mentinere de echilibru, si de raspuns mai rapid si mai flexibil fie intr-o parte sau in alta la diverse stressuri…insa sa ceva e dificil intr-un sistem deosebit de birocratic asa ca acela din programul UE, plus acela din cadrul ficarei tarii din UE. Si e ff usor a se da vina pe semeni, inclusiv Romania pe Bulgaria sau Grecia si invers, plus toti pe intreag societate sau pe intreg conceptul UE in cor, in caz ca se intampla ceva mai neplacut, sau nu ajung banii de platit gazele iarna. (Totul la figurat posibil aplicabil si la relatiile sociale, desi desigur dintr-o perspectiva clasica freudo-marxista, care desigur ca nu e singura de pe lume, insa a fost si inca ramane destul de populara in diversele stiinte politice si sociale.)

  • Zau, ma si enervez ca articolele tale cele mai misto au parte de cele mai putine comentarii. Stiu ca asta poate fi interpretat si pozitiv in sens ca ai expus un subiect complex atat de complet incat nu mai are nimeni de zis nimica sau au ramas toti muti de admiratie, insa totusi eu vreau sa comenteze cat mai multi.

    • Uneori subiectul necesita dezbatere, alteori nu :)

      Eu nu stiu de unde s-a raspandit molima asta cu lipsa stabilitatii economice care duce la neomenie. Inclin sa-ti dau dreptate, insa nu o inteleg. Este reala, e drept, dar nu o inteleg. Adica daca eu n-am ce manca incep sa calc oameni in picioare, dar au ei vreo vina? Cred ca este o chestiune care tine mai mult de fond, de materialul din care suntem facuti. Mai vorbeam noi in trecut despre faptul ca romanul sufera de „gasirea tapului ispasitor” si de „moartea caprei vecinului”. Si probabil nu numai romanii, dar vorbesc despre ei pentru ca pe ei ii cunosc bine.

  • Pai cum ziceam, cred ca e o perspectiva freudiano-marxista, desi desigur nu e cazul sa dam vina direct pe dl S Freud si/sau dl K Marx, ci mai degraba pe cei care au speculat oarecum mai extins si poate chiar eronat pe baza unor citate de pe blogurile lor, uneori pe domenii care nu aveau nici in clin nici in maneca cu temele de interes principal ale acelor 2 bloggeri vestiti central europeeni.

  • Toata chestie cu oamenii este ca in ultimii ani dezbinarea promovata de la presedintie in jos si lipsurile, mai corect saracia a facut ca toti sa fie mai inraiti si inversunati unii impotriva altora. Pana in Romania nu o sa fie o bunastare generala si o schimbare de mentalitate o sa ramana la fel …

    • Si tu, Iuliu, crezi ca daca arunci cu noroi in semenii tai te vei imbogati de maine? Asta este, da-mi voie, o prostie.

      Moda asta cu tapul ispasitor si cu supergeneralizarea este o nebunie la care adera tot mai multi, dar care nu are nici cap nici picioare. Adica este Basescu de vina ca x este o lepra care nu stie sa scrie? Nu cred :)

  • Obisnuiam sa cred ca oamenii sunt oameni. Ca pot intinde o mana de ajutor, ca pot rosti o vorba buna, ca pot ridica un om atunci cand este cazut la pamant. Uitam sa mai fim oameni. E prea multa rautate in jur, prefacatorie si minciuna. Oamenii se inraiesc de la o zi la alta. Si e trist.

    • Si tu obisnuiai sa crezi astea?

      Ma gandeam la faptul ca diferenta dintre om si animal este tocmai ratiunea, adica acel ceva care ne opreste sa fim animale. Diferenta asta parca se diminuaza din ce in ce mai mult. Ajungi uneori, vazand anumiti oameni, sa te intrebi daca suntem atat de diferiti, totusi, de animale…

      Nu este insa totul pierdut, din fericire cunosc multi oameni oameni.

    • Da, mai sunt oameni care-si pastreaza sufletul. Si care stiu cum sa se manifeste, cum sa ofere, cum sa fie oameni cu semenii lor. Inca mai exista.

  • Nah…Majoritatea oamenilor traiesc in trecut, intr-o perioada (mai scurta sau mai lunga) cand le-a fost bine, si raman acolo fixati…eu sincer ma regasesc printre ei, si incerc sa cern lucrurile si sa ma gandesc la viitor, dar sa traiesc in prezent, sa ma bucur de fiecare lucru bun, si sa scap de lucrurile rele.
    E prea scurta viata sa ramai nostalgic, sau sa visezi…

    • Foarte buna remarca ta din final. Asa este, chiar e mult prea scurta ca sa uiti ca totul se intampla ACUM.

  • Eu am observat schimbari la mine. Cand eram copil sufeream cand imi spunea tata ca oamenii sunt rai. Nu intelegeam de ce ar zice asa ceva, eu ii iubeam si traiam cu impresia ca si oamenii iubesc oamenii, asa cum frumos ai exprimat tu in articol.
    Chiar in urma cu vreo 4 ani, cand mi-am scris o pagina ,,Despre mine” pe blog, scriam ca iubesc oamenii. Iar acum nu mai pot spune asta, poate pentru ca i-am iubit la modul activ si declarativ si m-au ranit de prea multe ori. Cu toate astea, am ajuns la un fel de iubire pasiva cred, cand le observ toate lucrurile alea care ma deranjeaza la ei, toate defectele si imperfectiunile si ii accept asa cum sunt (resemnare?). Mi-s dragi oamenii, desi imi vine sa ii dau cu capul de pereti uneori (nu la propriu, dar ca idee) :)

  • Realitatea este: oamenii care aruncă cu remarci depreciative asupra cuiva,nu și-au rezolvat problema cu TRECUTUL lor!!! De aceea stau cantonați în trecut,în ,,speranța” (mai corect spus iluzia) că își vor rezolva problemele.

    Chestia e că în trecut nu mai poți rezolva nimic,totul e sigilat,deși transparent ca lumina zilei.
    Doar un psiholog bun poate re-aduce un om din trecut.

    Noi,îl putem ajuta pe un astfel de om să se îndrepte spre prezent și să ceară ajutor.

    Cum face asta? Simplu,îl întrebăm dacă mai e acasă,sau a plecat la muncă în străinătate.

    În realitate,nu avem nevoie de oameni pentru a fi fericiți și pentru a reuși în viață!!

    Ne descurcăm mult mai bine fără ei.

  • Lasă un răspuns

    Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *