Înțelegere și acceptare – bine și rău

Încă din cele mai vechi timpuri,  oamenii au căutat să rezume totul la două noțiuni de bază: bine sau rău. Totul s-a învârtit negreșit în jurul luptei dintre cele două concepte. Încă se învârte; este destul de greu să renunțăm la sute sau mii de ani de programare. Ne împărțim viața între cele două concepte, încercând să echilibram cumva balanța. În mod teoretic, suntem mânați să aderăm la „bine”. Din fragedă pruncie ni se înșurubează gândul că binele făcut sau gândit – orice formă ar avea – atrage lucruri pozitive. Suntem centrați constant să gândim pozitiv și să facem fapte bune. Sigur, fiecare având propria unitate cu care măsoară binele. Altfel, dacă nu faci bine, lucruri negative se vor abate asupra minții corpului și sufletului tău. Mai mult, vei fi chiar pedepsit.  De către cine? nici nu mai contează. Autoritatea supremă are nume diferite, începând de la Dumnezeu și terminând cu Energia vie a Universului. Nu este atât de important numele, cât actul în sine, unanim acceptat: faci bine, primești bine / nu faci bine, vin lemne și pietre după tine… în teorie.

Dar cine oare ne dă capacitatea de a distinge? Cine sau ce ne împinge să spunem despre orice că este bun sau rău, bine sau rău? Pare simplu, conștiința, nu-i așa? Sau să fie rațiunea?  Părinții? Bunul-simț? Viața? Cine? Ce? Este un mix aflat într-o permanentă modificare, mix pe care obișnuim să-l numim „experiență de viață”. Astea înseamnă că pe măsură ce înaintăm în viață, evenimentele se lovesc firesc de pieptul nostru și în funcție de experiențele trecute, le vom cântări și le vom cataloga: plăcute sau neplăcute; mai simplu: bune sau rele. Așa am fost obișnuiți să gândim, așa ni se pare firesc: dual, rupt. 

Prinși la granița dintre bine și rău, avem posibilitatea de a alege. Sprijiniți de bagajul denumit generic „experiență”,  acționăm sau reacționăm ca urmare a ceea ce credem că ni s-a întâmplat. Spun „credem” pentru ca fiecare individ filtrează  în funcție de experiența sa, în speță bagajul său. Suntem diferiți și decodăm diferit, aspect care de foarte multe ori ne scapă. Suntem construiți într-un anume fel, tentați să credem că avem dreptate înaintea celorlalți; că modul nostru de a gândi este cel universal corect; că adevărul nostru este adevărul suprem; în fine,  că acțiunile noastre sunt cele mai sănătoase. Dar nu este așa. Sigur că viața ne oferă cadre multe în care ne-am putea da seama că greșim. Ne dă șansă să înțelegem Și uneori o facem, alteori nu.

Carămizile imaginare cu care construim fundația firii (setul de valori după care ne ghidăm) sunt exact răspunsurile noastre la evenimentele care ni se întâmplă. Este un ansamblu de însușiri psihice-morale, care se manifestă în modul de comportare, în ideile și acțiunile fiecărui individ. Să îi  spunem caracter, e mai simplu. Construim și ne construim caracterul în funcție de modul în care acționăm. Modul în care acționăm este într-o relație extrem de strânsă cu modul în care înțelegem ceea ce se petrece. Nivelul de  înțelegere vine și el strâns legat de  capacitatea de a accepta faptul că este posibil să ne înșelăm; că există șanse ca adevărul nostru să nu fie suprem. Deschiderea către acceptarea căilor alternative, altele decât cele bătătorite deja din fire, ne crește coeficientul de „experiență de viață”. Nu, nu vârsta, ci analiza constantă în vederea îmbunătățirii modului de acțiune.

De îndată ce integrăm în sistemele personale ideea că oricând se poate să ne înșelăm, se instalează o liniște aparte. Cum liniște? Simplu: liniște care ponderează pe nesimțite meciul dintre bine si rău. Acceptând faptul că de cele mai multe ori, aparentul rău se metamorfozează, pe parcursul a mai mulți ani, devenind  bine, ne liniștim. Ieșirea de sub capcana dualității se face încet, dar sănătos și sigur. Nimic nu este bine, nimic nu este  rău. Cineva cu experiență ne  învăța că  în orice bine e un rău si mai ales că în orice rău e un bine. Altfel, nu prea sunt diferențe de fond între cele două concepte; sunt însă multe diferențe de formă.

Nici un om nu știe cât de rău este, până ce nu a încercat din greu să fie bun. (C. S. Lewis)

Facebooktwittergoogle_pluspinterestlinkedinmail
  • Da Razvan, mai toti ne punem problema asta mai devreme saumai farziu, dar tu ai pus punctul pe i de la issue…Adesea, „ceea ce pt unii e muma, pt altii e ciuma” in funtie de personalitatea fiecaruia si se stie ca educatia, instructia,cultura,mediul,comunitatea, isi pun amprenta asupra personalitatii umane mai mult decat informatia genetica.” Ceea ce nu ti place altuia nu i face”_am exemplificat tot printr un provrb ceea ce reprezinta „raul”in mod universal valabil…e cel ce da nastere la conflicte, razboaie, molima, care separa familii, nu doar soti ci si mama de copil, frate de frate, care distruge reputatii, cariere, care opreste cursul firesc al lucrurilor…(ceea ce e firesc ,e intotdeauna bun,pt ca e de sorginte divina, noi oamenii fiind de sorginte divina).Asadar „raul” nu e ceva firesc, e o mutatie, daca vrei asadar sa faci bine, BINE vei face,fara tagada, raul porneste din dorintea nefireasca de a face rau, conditiile de razboi,foamete,regimuri inumane de detentie, au ranit unele spirite…extrem de rau,dar uneori chiar proasta educatie a pervertit suflete pure…daca ar fi constienti si ar vrea sa schimbe, asta ar fi posibil, dar in general e traseul vietilor lor…cu adevarat distruse…Din lacomie, arivism,dorinta de a domina si manipula, pot avea functii suspuse,dar cu adevarat multumiti de viata acesti oameni nu vor fi…nu e in firea lor…Pt mine binele si raul sunt doua nuante distincte…mai corect nonculori, alb si negru…nu e loc de gri…Multumesc Razvan!

  • Lasă un răspuns

    Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *